Viața satului tradițional românesc este un amestec fascinant de spiritualitate creștină și tradiții, obiceiuri și legende precreștine, unele dintre ele moștenite din perioada romană sau chiar mai înapoi în timp, din epoca fierului, cum este cazul practicilor rituale solare sau legate de foc.
Ne aflăm spre finalul celei mai intense perioade, din punct de vedere spiritual, a țăranului român, Învierea Domnului și Săptămâna Luminată, de după sărbătoarea Paștilor, punct de referință în credința creștină, definitoriu pentru lumea rurală românească. Toate tradițiile populare, pornind de la veghea din noaptea de Sfântul Andrei, trecând prin Lăsata Secului la începutul Postului Mare, cu hodaițele și ceremoniile focurilor, au drept punct central biruința luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a vieții asupra morții, culminând cu marele mister al Învierii Domnului la sfârșitul acestor săptămâni. Tot acum, fiind perioada de început a lucrărilor agricole, un mare accent este pus pe practicile magico-rituale destinate fertilității, centrate în jurul simbolurilor oului și al apei ca sursă a vieții.
Noaptea de Înviere este punctul central și misterul primar al creștinismului, fiind așteptată cu mare nerăbdare de către locuitorii satelor românești. Dacă pe parcursul Postului Mare flăcăii și tinerii din Munții Apuseni trăgeau, din când în când, cu carbid, acum lucrurile culminează într-o salvă uriașă care se trage la miezul nopții, când preoții strigă Hristos a Înviat, oamenii cântă imnul pascal și totul se transformă într-o experiență uluitoare a bucuriei explozive care salută renașterea și perpetuitatea vieții. Tot în Munții Apuseni, în zona Abrud-Câmpeni-Bistra-Vidra-Scărișoara- Gârda de Sus este atestat documentar, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, obiceiul denumit „prăgșorul” sau „toaca Paștilor” (la Bistra), obicei care se ține și în zilele noastre. Tinerii băieți și bărbați necăsătoriți din sat, în număr de 6-12 persoane, se organizează într-o ceată condusă de un comandant, iar ei sunt numiți „crai”. În Joia Mare craii merg în pădure și fac o toacă din lemn de paltin, pe care o instalează în curtea bisericii, uneori și cu țevile pentru pușcat cu carbid. Toaca va rămâne acolo și va fi păzită până în prima zi de Paști, pentru a nu fi furată. Furatul toacei de Paști este o mare rușine pentru crai, căci hoții vor avea cinstea de a fi organizatorii prăgșorului, dar pe cheltuiala crailor. În Vinerea Mare, craii păzesc Mormântul Domnului, purtând haine militare și fiind înarmați cu sulițe, schimbând garda din 10 în 10 minute, la semnul comandantului. În tot acest timp, toaca este bătută, anunțând așezarea în mormânt a lui Isus Hristos, și va continua să bată până în dimineața celei de-a doua zile de Paști. În prima zi de Paști, după slujba Vecerniei, în curtea bisericii este ales Primul Crai, un tânăr care urmează să se căsătorească în acel an. Apoi, ceata crailor pornește prin sat, însoțită de un taraf, și se oprește la casele gospodarilor, unde își anunță intrarea în curți cu strigăte de „hop, hop, hop, vivat!”, invitând fetele la jocul ce se va organiza seara. Ceata crailor primește daruri de ouă roșii, cozonaci și bani. După ce au colindat tot satul, înainte de începerea jocului craii aleg pe cea mai darnică dintre fetele vizitate, care va fi Prima Crăiasă. Numele ei este ținut secret, iar fata este aleasă din mulțime la începutul jocului și dusă la Primul Crai, deschizând, împreună cu el, dansul. Petrecerea va ține până în zorii zilei următoare și este repetată marțea și joia din Săptămâna Luminată.
La Gârda de Sus acest obicei este ușor diferit, purtând numele de „Ținutul Toacei”. În Joia Mare toaca este instalată în spatele bisericii iar „tocașii” își iau misiunea de a o păzi cu zi, cu noapte. Ceata este alcătuită din feciori din sat, numărul lor fiind obligatoriu impar. Poartă haine de păstori, cu „bitușă” (cojoc din blană de oaie cu lâna întoarsă spre interior), clop și bâtă cu care să apere toaca de furi. În curtea bisericii tocașii își fac o adevărată tabără, cu loc de făcut focul și cu țevile pentru pușcat carbid din care trag pentru a anunța Învierea Domnului. Misiunea tocașilor se încheie în dimineața primei zile de paști, când, însoțiți de fetele din sat, intră în biserică pentru a participa la liturghie. După slujbă, tocașii însoțesc preotul până la casa acestuia, iar acolo sunt serviți cu cozonac și un pahar de țuică. Întoarcerea înapoi la biserică se face cu mare alai și bucurie, spre veselia sătenilor, toată lumea urmând, apoi, să se adune seara la joc.
Tot în legătură cu marea sărbătoare pascală, la Vinerea se păstrează, începând din anul 1948, obiceiul „păștenilor”. Aceștia sunt persoanele care împlinesc vârsta de 60 de ani în anul respectiv, și care oferă, pe cheltuiala lor, pâinea și vinul din care vor fi făcute și sfințite paștile pe care ei le vor împărți în noaptea de Înviere consătenilor lor. Păștenii se adună înainte de Săptămâna Patimilor, aleg dintre ei un gospodar mai înstărit care va fi gazda și cumpără vasele din lemn de brad în care se vor face paștile. În Joia Mare păștenii se adună la casa gazdei, împodobesc cu crenguțe de brad și cu flori vasele pentru paști, și, după o scurtă slujbă oficiată de preot, pornesc în alai prin sat spre biserică. Acolo vor participa la toate liturghiile. După sfințirea pâinii și a vinului păștenii vor tăia pâinea și o vor amesteca cu vinul în vasele special pregătite și, în noaptea de Înviere, vor împărți Paștile consătenilor lor. Este un obicei de dată relativ recentă, care onorează persoanele ce intră spre vârsta senectuții, acordându-le cinstirea întregii comunități.
În prima zi de Paști, primul gest al zilei este spălatul pe față cu apă proaspăt scoasă din fântână, iar în lighean se pune o monedă de argint și un ou roșu. Moneda, contrar primei impresii, nu semnifică bogăția, ci lumina, prin calitatea ei reflectorizantă, și sănătatea, prin virtuțile vindecătoare ale argintului. Oul roșu se pune în apă pentru a avea obrajii rumeni, semn al sănățății, dar și pentru a fi prețuit de către ceilalți asemenea unui ou de Paști. Participarea la liturghie era absolut obligatorie pentru fiecare locuitor al satului. Se sfințeau bucatele care aveau să fie puse pe masa de Paști: pâine, sare, vin, ulei, ouă roșii, drob, cozonac și câte puțin din tot ce femeile pregăteau drept hrană pentru aceste zile de mare sărbătoare. După liturghie urma masa de dimineață, din care, în Ardeal, erau nelipsite ouăle roșii, drobul, telemeaua proaspătă de oaie (prima brânză din an), ceapa verde și ridichile. Ouăle înroșite cu foi de ceapă și decorate cu motive ornamentale vegetale imprimate în negativ erau ciocnite între membrii familiei, începând cu cei mai în vârstă, ciocnitul ouălor fiind însoțit de salutul pascal „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat”. Ciocnitul ouălor este un gest ritual care simbolizează renașterea, reînnoirea vieții, ieșirea din formele vechi și din origini și creșterea spre viață, ieșirea Domnului Isus din mormânt și trecerea la viața eternă.
Prima zi de Paști era petrecută în familie ori în jurul bisericii, oamenii se întâlneau, stăteau de vorbă, ciocneau ouă roșii. La Dumitra și la Ciugud tinerii colindau satul de la unii la alții, iar bătrânii stăteau pe bănci în fața porților. Joc se făcea seara, în Apuseni, ori a doua zi de Paști, în satele de pe Valea Mureșului. Copiii și flăcăii jucau, în această primă zi de Paști, un joc răspândit în toată Transilvania: un băiat ținea în mână un ou roșu, iar altul, de la o distanță de unu-doi metri căuta să nimerească oul cu o monedă pe care o arunca. Dacă moneda nimerea oul și rămânea înfiptă în ou, cel ce aruncase moneda lua oul, iar dacă nu reușea acest lucru, cel care avea oul lua moneda.
A doua zi de Paști era rezervată obiceiului specific Transilvaniei și Bucovinei al „udatului fetelor”. Acest obicei este practicat de către toate denominațiunile creștine și de toate etniile din Transilvania, etnologii neputându-se decide exact care este sursa lui. Mai mare pondere se acordă, totuși, ideii că obiceiul udatului vine de la populația sașilor sau a maghiarilor, și ar putea, oarecum, să stea drept explicație, dacă ne gândim că udatul fetelor în a doua zi de Paști se practică în zonele care, înainte de 1918, s-au aflat sub ocupația Imperiului Habsburigic și apoi a celui Austro Ungar. Lipsa acestui obicei la românii din Vechiul Regat ne-ar putea face să credem că originea lui se află, într-adevăr, la una din etniile conlocuitoare din Transilvania.
Inițial, udatul fetelor se făcea cu apă. În funcție de zona pe care o avem în vedere, lucrurile se petrec cu mici diferențe. Băiatul este cel ce vine întotdeauna la casa fetei, care așteaptă udătorii îmbrăcată frumos și având pe masă ouă roșii, cozonaci și băutură. În unele zone, aduce cu el apă și cere voie părinților, printr-o recitare rituală, să se apropie de fată, zicând că a auzit că în casa lor se află o floare pe care vrea să o ude ca să rămână frumoasă tot anul. Ori, intrând în curte, băiatul scoate, sub pretextul că îi este sete, o cană cu apă pe care o toarnă pe obrazul sau pe gâtul fetei, urându-i să fie frumoasă ca o floare și proaspătă tot anul. În alte zone, fetele care erau găsite dormind erau trezite aruncându-se peste ele, așa cum se aflau în așternut, o găleată cu apă. Seara, la jocul care se ținea în a doua zi de paști, fetele se lăudau cu numărul de udători care le vizitaseră. În zilele noastre, obiceiul udatului a înlocuit apa cu parfumul, tinerii dorind să impresioneze prin parfumurile fine (după puterea financiară a fiecăruia) cu care stropesc fetele și femeile. Un aspect de precizat este că udatul, deși documentat cu precădere în privința fetelor, ca ritual de curtare în vederea încheierii unei căsătorii, se adresa și femeilor măritate, cărora li se recitau și urări de fertilitate. La sfârșitul zilei, însă, fetele și femeile ajung întotdeauna să își spele hainele și părul, atențiile parfumate creând o cacofonie de arome de cele mai multe ori greu de suportat. Poate nu atât de greu ca obiceiul „urzicatului fetelor” practicat în zona Ocna Mureș, unde, în a doua zi de Paști, flăcăii adunau mănunchiuri de urzici și atingeau cu ele fetele de măritat. Semnificația urzicilor s-a pierdut în timp, și cei bătrâni nu mai știu să ne spună de ce exista această practică, dar o minimă asociere poate fi făcută cu calitățile de „iuțeală”, probabil intenția fiind de a deveni mai iuți, mai sprinteni, mai sănătoși.
Tot în a doua zi de Paști, la Șugag, există obiceiul foarte vechi, după spusele etnologilor, numit „statul la vase”. Obiceiul s-a născut din dorința comunității de a ajuta tinerii căsătoriți șă își înjghebeze gospodăria, lucru foarte greu la începutul drumului oricărei familii. În această zi, și numai în această zi, femeile care participă la statul la vase înlocuiesc, în costumul popular, bâul roșu sau tricolor, cu o panglică albastră, semn al infinitului, al iubirii nesfârșite dar și al dorinței de a avea o viață de familie senină ca un cer fără nori. În împodobirea mesei, numărul 4 are o importanță deosebită. Pe masă se pun 4 fețe țesute în casă și tivite cu cipcă (dantelă), așezate suprapus pentru a se vedea modelul și măiestria tinerei neveste. Pe masă se pun, la fiecare colț, patru colaci mai mici, și în mijloc un colac mare, iar în mijocul fiecărui colac este pus un ou roșu. Pe masă trebuie să se mai afle o vază cu flori, cozonaci, plăcinte, ouă roșii și băutură cu care cuplul proaspăt căsătorit îi va servi pe cei ce îi vor vizita. Semnificația numărului 4 este aceea a legăturii dintre tineri și nașii de cununie, aceștia fiind cei ce deschid seria darurilor, întotdeauna în darul nașului fiind inclus un ciubăr nou, frumos decorat. După ce nașii își aduc darul, cifra se schimbă, trecând la 2, ca semn al faptului că de acum tinerii se vor baza doar pe ei doi, și nu pe comunitate. Se dau în dar întotdeauna câte 2 căni, sau 2 blide, 2 oale, 2 metri de jolj (pânză albă, fină), în general lucruri de care tinerii au nevoie în casă. După ce se încheie ceremonia primirii darurilor, acestea sunt așezate în ciubărul dăruit de nași și sunt duse acasă de către tinerii căsătoriți, ca semn al începerii vieții și muncii împreună.
O altă zi importantă este joia din Săptămâna Luminată. În tradiția populară este considerată o zi nefastă, care, dacă nu este cinstită, înlătură rodul câmpului și al livezilor. Se spune că în toate zilele de joi, începând cu Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, și până în joia din săptămâna Rusaliilor, nu se spală haine. Acest obicei este specific Transilvaniei, femeile ardelence numind aceste zile „joile verzi”. În Ardeal a rămas din bătrâni credința că, începând din joia Săptămânii Luminate, se aude tunetul, semn că vremea se încălzește și „dă către vară”. Dacă tună înainte de această zi, e semn de nenorociri, iar dacă în dimineața de Sfântul Gheorghe este multă rouă, e semn că va fi un an cu bucate multe. În ziua de Sfântul Gheorghe se spune că înfloresc nucii, care vor fi bătuți de rod tot într-o zi de sărbătoare, căci „la Ziua Crucii se bat nucii”.
În acest an joia din Săptămâna Luminată coincide cu sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Acest sfânt este numit „cap de vară”, în antiteză cu fratele lui, Sânmedru, Sfântul Dumitru, care este „cap de iarnă”. Se spune că Sfântul Gheorghe fură în această zi cheile verii de la fratele lui, Dumitru, și descuie vara, încuind iarna. În ziua de Sfântul Gehorghe se tocmesc ciobanii, care vor primi plata și vor face socotelile cu stăpânii turmelor de oi la Sânmedru, de Sfântul Dumitru, când coboară cu turmele din munte.
Un obicei aparte, ținut în ziua de Sfântul Gheorghe în satele Dumitra, din comuna Sântimbru, și Limba, din comuna Ciugud, este „borboratița”. În dimineața zilei de 23 aprilie flăcăii din sat se adună și merg în pădure, unde își taie prăjini lungi de aproximativ 4 metri și adună frunzare de mesteacăn sau carpen, la Dumitra, și de stejar la Limba. Toate acestea le aduc la gazda aleasă, iar acolo își confecționează prăjinile cu care vor apăra personajul principal al manifestării, borboratița. În vârful prăjinilor lungi leagă mănunchiuri dese de frunzare, pe care, apoi, le tăvălesc în apă și în noroi. Cu aceste prăjini vor alunga sătenii care încearcă să arunce găleți cu apă pe borboratiță. Tot în frunzare este îmbrăcat unul dintre feciori, personaj central al alaiului și numit borboratița, care își dă pe față cu cărbune, pentru a fi cât mai înfricoșător și mai greu de recunoscut. Se formează un alai în fruntea căruia un băiat îmbrăcat în costum popular duce un coș în care va aduna ouăle date de locuitorii satului. În mijlocul alaiului merge borboratița, înconjurată și apărată de flăcăii cu prăjini, iar dacă un om reușește să o ude, acel om va avea noroc și va fi sănătos tot anul. Atmosfera este una de mare veselie și amuzament, cei care aleargă după borboratiță cu găleți cu apă fiind, cel mai adesea, „bătuți” cu prăjinile și umpluți de noroi. Tot alaiul strigă, în timp ce merg pe drum, o poezie: „Ouă, ouă și șorlic/ Să ne ungem pe buric,/ Ouă, ouă și untură/Să ne ungem pe la gură!”, încheind cu strigăte mari, din toate puterile: „Ouă!!!Ouă!!!Ouă!!!”. Oamenii din sat îi așteaptă în poarta caselor, și pun în coșul ținut de feciorul din fruntea alaiului ouă crude și alte daruri (băutură, cozonaci sau chiar bani). După ce au colindat tot satul, tinerii se opresc într-un loc special ales, la marginea pădurii, unde, potrivit tradiției, fac o păpăradă cu slănină din ouăle primite și petrec până seara din darurile adunate. Dacă participanții aleg altfel, ouăle se împart între ei și se face un ceaun mare de balmoș.
Simbolurile din acest ritual vin din perioada precreștină, și sunt păstrate înglobate în sărbătoarea creștină, fiind alipite conținutului religios actual ca practici magice tradiționale. Borboratița, denumire care a suscitat multiple discuții, nefiind clară nici originea, nici semnificația ei, este reprezentarea spiritului naturii, sălbatic (fața mânjită cu cărbune, de nerecunoscut) dar binevoitor, care, prin frunzele verzi, simbolizează belșugul și renașterea. Apa are multiple semnificații magico-religioase: de la apa nașterii la apa botezului, de la purificare la hrană, ca sursă a vieții câmpului, de la învierea plantelor din sămânță până la abundența recoltei din toamnă. Oul, semn al misterului indescifrabil, formă perfectă și enigmă a începuturilor, este și el un simbol al nașterii, al renașterii, al fertilității și al belșugului. Toate aceste elemente s-au adunat într-un ritual al noilor începuturi, al binecuvântării rituale a ogoarelor, gospodăriilor și persoanelor, asociat unei sărbători creștine în care elementele de tradiție populară, bogate și legate de viața și practicile zilnice ale românilor de dinaintea creștinismului, înlocuiesc în mare măsură persoana din sinaxarul bisericesc cinstită în liturghie.
Duminica Tomii este ultima zi a Săptămânii Luminate, o săptămână în care sufletele străbunilor veghează la streașina caselor, în care creștinii nu îngenunchează în biserici și cerurile stau deschise, primind pe cei ce au murit în aceste zile direct în Rai. Este ziua în care ne amintim de cel care nu a crezut până când nu a văzut și nu a pipăit, în contrast cu cei fericiți, care cred fără să vadă. Se intră într-o nouă perioadă a anului rural, turmele de oi sunt urcate la munte, începe munca la câmp și următoarele mari sărbători vor fi Înălțarea Domnului, Cinzecimea sau Rusaliile și miezul verii, Sânzienele, în apropierea sărbătorii religioase a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul.
Se cuvine, în sfârșitul acestui periplu prin câteva dintre bogatele zone etnografice ale județului Alba, să aduc mulțumiri, căci nu doar cărțile, cu știința lor, mi-au fost de ajutor. Datinile trăiesc, încă, în oameni, și este o mare bucurie să știm că lucrurile care ne definesc ca parte a identității noastre culturale sunt vii. Am păstrat amintirea vremurilor de demult și un altfel de știință a vremii și a ritmurilor anului de la bunicul meu, acum plecat în lumea drepților, le-am auzit povestite de mătușa Auruța (Paraschiva Achim) și de mătușa Mariți (Maria Stanciu) din Ciugud, dar, cu mai mare bucurie, le-am auzit redate de reprezentanți ai generației tinere, semn că ele nu se vor pierde. De la Ioan Asztalos, de loc din Ocna Mureș, am auzit de urzicatul fetelor și am înțeles că Transilvania are un ansamblu de obiceiuri și datini ale Paștilor prezent în toate zonele. De la Alexandra Burz, de loc din inima Apusenilor, lider al organizației de tineret a Partidului Libertate, Unitate și Solidaritate, Generația PLUS, am aflat despre obiceiurile prăgșorului și a pușcatului cu carbid. Iar Cătălin Coman, membru PLUS, viitor inginer, din Dumitra, are o comoară de datini și obiceiuri în bunica sa. Cătălin Coman a fost cel care mi-a povestit despre obiceiul borboratiței de la Dumitra, pe care l-am putut compara cu cel văzut de mine la Limba. Tuturor acestora le mulțumesc pentru poveștile frumoase dar, mai ales, pentru că păstrează și încearcă să dea mai departe această comoară imaterială a întregului popor român.
Editorial semnat de Francesca A. Kudler, membru al PLUS Alba
Fii primul care comentează