Anul acesta primăvara a venit la Bucureşti în noaptea de 5 spre 6 aprilie. Dacă mai demult aveam dubii, acum nu mai am nicio îndoială că venirea primăverii se petrece surprinzător, cum Cioran spunea despre bătrâneţe. În oglindă cu bătrâneţea, primăvara întinereşte tot ce este în jurul ei. Poate văzându-i evoluţia şi puterea regeneratoare, ar trebui să devenim mai optimişti. Există exemple care ni se derulează prin faţa ochilor în ceea ce priveşte reînsufleţirea şi reîntruparea naturii din care şi noi facem parte, ca element şi nu ca stăpânitori. Dacă vorbesc despre primăvară, inevitabil vreau să cuprind în această scriere şi câteva idei despre iubire şi mai ales despre elementele care o pot afecta sau care o pot ţine captivă în celule întunecate ale sufletului, de unde să nu poată fi eliberată, pentru că da, iubirea trăieşte cu lumină, n-are nevoie de altă hrană. Aşa cum adolescenţa este proprie entuziasmului şi exhibiționismului ideatic, uneori şi cu fireşti valenţe de încercare şi descoperire a vieţii şi a limitelor, tinereţea este de multe ori a crizelor interioare. Dacă nu le ai sau nu ţi le generezi, printr-o conştiinţă a autointerogaţiei, este imposibil să nu repeţi greşeli care vor afecta sufletul. Petrec mult timp într-un mediu în care deschiderea sufletească este privită ca o vulnerabilitate. Oamenii confundă lucruri esenţiale sau se autodefinesc greşit, interpretând eronat percepţia celorlalţi în ceea ce îi priveşte. Inhibarea bunătăţii şi a deschiderii sufleteşti, din motive de precauţie fără temei, nu are cum să genereze cunoaştere. Inutilitatea răutăţii şi a barierelor în comportament este contaminantă. Acţiunea de tip negativ naşte, în mod obişnuit, reacţiune de acelaşi tip. Cei care fac sau gândesc rău, ar trebui să îşi asume şi efectul de bumerang al comportamentului lor dar abia aici apare elementul important, acela că ei nu consideră că fac rău. Dacă răutatea ar fi cotată la bursă, am fi o ţară de oameni foarte prosperi, din punct de vedere financiar. Prosperitatea sufletească le-ar fi invers proporţională cu cea bănească. Câţi conştientizează însă că păzindu-şi „nimicul” prin mijloace şi cu efecte negative asupra celor din jur, nu fac altceva decât să-şi prescrie o boală sufletească sigură, pe termen foarte lung. Ca să fac o digresiune înspre administraţie, pentru a sprijini o idee despre iubire, îmi aduc aminte de comportamentul unora din trecut dar îl văd şi la unii din zilele noastre, cum încearcă să elimine din jurul lor orice factor generator de sinceritate sau orice om care se remarcă în sens pozitiv, pentru ca ei să rămână de neînlocuit. Le reuşeşte de cele mai multe ori şi rămân nişte oameni de neînlocuit fizic dar înlocuiţi de foarte mult timp din punct de vedere mintal şi sufletesc. Câţi vor înţelege că puterea şi iubirea nu se păzesc prin mijloace clasice, cu atât mai puţin tactice? Povesteam, cu un foarte bun prieten, despre anumite etape de viaţă care mi-au otrăvit sufletul şi despre rolul nociv al „procedurii” , indiferent de ce natură, atunci când este vorba de luat decizii în plan sufletesc. Îi vorbeam despre „cronica unui eşec anunţat”, mai exact, ce tip de greşeli au dus la situaţia ca eu să ajung, în percepţia unora, doar „un divorţat”. Şi îi spuneam bunului meu cum, la vremea respectivă, ducându-mă acasă şi spunându-le celor dragi că nu mai vreau să fac „pasul” m-au criticat, în loc să discute cu mine. Mai rău decât critica, a fost să mă responsabilizeze, în sensul cel mai greşit, cu ideea că „o decizie luată trebuie păstrată” altfel ce zice lumea(acest for „perfect” şi „imaculat” la care ne raportam cu toţii, mult prea des şi uşor). Apoi, i-am istorisit despre felul în care i-am comunicat ei că nu mai simt să fac pasul, iar ea a plâns, transmiţându-mi nonverbal(în interpretarea mea) că mă iubeşte şi că îi pare rău. Prin cuvinte nu mi-a spus niciodată asta. Din cauza asta am eu, în scris sau nu numai, obsesia de a le solicita celor din jur, mai ales când este vorba despre suflet, să-şi asume cuvintele dar mai ales să-şi ajusteze percepţiile printr-o îmbunătăţire a cunoaşterii de sine. Nu mi-ar displăcea nici o mai bună memorie din partea lor, cum genial spunea Iorga: „cine uită, nu merită!” Cum spuneam, am mers din greşeală în greşeală doar pentru că am instaurat „procedura” consultării când era vorba de sufletul meu. Nimeni n-are cum să ştie ce este exact în inima ta şi deci nu te poate ajuta foarte mult. Ce pot să facă oamenii care ţin cu adevărat la tine? Dacă au foarte multă experienţă de viaţă să caute să te ajute prin sugerarea unor anumite întrebări pe care trebuie să ţi le pui, a căror răspunsuri este necesar să le ai; cam ceea ce, în mod obişnuit, fac psihoterapeuţii, care nu oferă soluţii ci stârnesc întrebări şi îţi prezintă variante pe care tu le poţi deduce ca fiind posibile soluţii, în funcţie de percepţia proprie Îi spuneam prietenului meu că, cel puţin în cazul meu, nu „procedura” divorţului pe care l-am trăit a fost dificilă ci golgota fricilor şi a întrebărilor fără răspuns, pe care le-am trăit până la luarea deciziei. Mai simplu spus deciziile, din punct de vedere tehnic, sunt uşor de luat mult mai dificil fiind întregul proces psihologic al luării deciziei.(lucru valabil şi într-o organizaţie, ca să îmi continuu digresiunea). Cred că mai am trei idei şi îmi închei scrierea. Una este despre un anumit ritual al amânărilor şi al fentării vieţii, încercând să o supui experienţei tale. Ca element pasiv într-o astfel de situaţie, pot da asigurări că nu aş avea de gând să suport efectul sechelelor cuiva, pe un anumit palier, doar ca să mă bucur sporadic de altceva, fie şi trupesc. Uitându-mă în urmă, eu însumi m-am autodefinit ca „laş” atunci când am preferat să menţin o pseudostabilitate doar pentru a mă bucura de elementul carnal al iubirii. Sexul este o chestiune de suflet. Sufletul nu a iertat şi suferinţa a anulat orice bucurie fizică anterioară. Dacă aţi şti însă câţi laşi sunt printre noi, care de frica singurătăţii sau a rămânerii fără partener sexual, joacă aproape perfect roluri în care mimează onestitatea, care în mod firesc ar trebui să fie filonul oricărei legături între doi oameni. O lecţie care i-ar ajuta pe micuţii noştri să fie mai puternici, atunci când adolescenţa şi tinereţea îi vor strânge în braţele lor, ar fi despre conştientizarea că viaţa este făcută şi din pierderi şi că, de foarte multe ori, o pierdere fizică nu este şi o pierdere sufletească. Ce speranţe poţi avea de la un partener de viaţă care întreţine, poate în mod inconştient, un proces al evitării, mai ales de natură sexuală, interpunând factori care în mod obişnuit nu afectează viaţa de cuplu, din acest punct de vedere? Oare nu alţi factori, fizici sau sufleteşti, stau la baza unor efecte, în mod clar negative. Nu ştiu exact ce trebuie să facă cel care este „receptorul” unor astfel de mesaje. Ştiu însă perfect că nu trebuie să mai facă greşelile pe care le-am făcut eu în trecut. Adică să nu creadă că ar putea asana o boală care este adânc înrădăcinată în sufletul şi creierul cuiva sau, mai grav, să-şi schimbe optica în ceea ce priveşte propriile crezuri despre viaţă, doar pentru că celălalt nu se simte bine. Să mai şi insiste să rămână, aşa cum uneori am făcut eu, este cu atât mai greşit. Nu mai cred nici în resuscitările venite din partea „emiţătorului”, nişte inutili colaci de salvare aruncaţi într-o vitrină cu cristale şi nicidecum în apa unui om care urmează să se înece. Aceste procese neconştientizate ale amânării sau evitării nu pot aduce roade, ci numai întrebări fără răspuns. O altă idee este despre particularizarea şi condiţionarea fenomenului iubirii. Unii sunt tentaţi să spună: „te iubesc dar vreau să primesc înţelegere pentru…” , poţi „să-mi ceri ceva atâta timp cât nu mă lezează”. Nimic mai greşit în a legitima o astfel de abordare, tocmai pentru că ea este eronată şi vătămătoare pentru suflet. Până la urmă ajungem tot la o însuşire simplă care se numeşte potrivire. Firescul nu poate fi niciodată ceva care să lezeze inima sau mintea celuilalt. „Substanţa de contrast”, exact ca la un RMN, ne va arăta că acolo sunt probleme. Repet, firescul, nu mă forţaţi să fiu mai explicit pentru că şi aşa, tocmai asta mi se reproşează uneori.
În fine, o ultimă idee care este , într-un fel, şi o concluzie. Este vorba despre „binele” care devine o excepţie în iubire. Mai concret, zămislirea şi creşterea unor „relaţii de tip resuscitare”. Noi toţi avem, dacă ne punem mintea, capacitatea de a resuscita o relaţie. Dacă nu suntem capabili să o întreţinem, prin nişte principii de viaţă şi percepţii cât mai vii, cu privire la iubire şi la ideea de cuplu, degeaba o mai resuscităm. Nu ne va folosi la nimic încă o noapte frumoasă sau îmbunătăţirea unei contabilităţi egoiste, privită din perspectiva unei „răscoale împotriva fatalismului”. O tulburare mică, la marginea marelui imperiu care este Iubirea.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează