Dacă ar fi să privesc partea aglomerată a lucrurilor aş spune că mergând alaltăieri spre birou, ce să vezi… Era plin de tarabe care miroseau a tămâie şi peste tot mănunchiuri de crizanteme. La un colţ, pe o stradă din zona Patriarhiei, am văzut, nu exagerez, circa 30 de preoţi. Toţi erau grăbiţi, galbeni şi răsfiraţi cât era strada de mare. Pe următoarea stradă, cu cât mă apropiam de Patriarhie, numărul lor se înmulţea. Am zâmbit şi mi-am zis în gând: „Aici e Mecca noastră!” Cu ani în urmă aş fi interpretat greşit, ca să fac o analogie blagiană iubeam şi crizanteme şi preoţi şi enoriaşi(căci eu iubesc şi flori şi buze şi morminte) din poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” scrisă în 1919 de poetul din Lancrăm.
Un alt fapt foarte interesant pe care l-am trăit identic ieri şi azi, a fost ca la aceeaşi trecere de pietoni, aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, se nimerise să aştepte să traverseze. Nu am nici un dubiu asupra acestei adevărate minuni. Pot băga mâna în foc că era o femeie venită din ţară pentru procesiunea Sfântului Dumitru, care s-a nimerit să treacă de două ori prin acelaşi loc, probabil la aceeaşi oră, două zile la rând. Pentru Bucureşti, dar şi pentru un orăşel, este un fapt de o raritate incredibilă. Este de prisos să spun că nu era cerşetoare şi că nici nu stătea efectiv, ci venea pregătită să traverseze. De ambele dăţi a ezitat şi fiindcă era cam la un metru de zebră, am trecut noi. La această minune, a cărei taină o voi afla cine ştie când, l-am avut martor şi pe şoferul meu, Nea Mihai, care a râs cu bun simţ de entuziasmul meu, şi-a dat seama că este aceeaşi persoană, dar a zis că nu crede în superstiţii. Femeia semăna cu Mama Margaretă, bunica mea de pe tată, de la Amărăşti-Vâlcea, pe care, culmea, urmează să o vizitez în curând.
Aseară, când mă întorceam pe jos din aceeaşi zonă, am văzut coada mare suflete, care, cum spuneam în Chezăşie pentru libertate(în eseul Metamorfoza unor lacrimi de vară) curgea de pe Dealul Mitropoliei. Mi s-a părut fantastic. Parcă era o noapte de revelion. Ador când mă duc la somn, cu gândul că afară încă nu se doarme şi când simt că viaţa palpită pe străzi. Îmi dă un sentiment de siguranţă, de linişte, aşa cum îmi dădea cândva gândul că, deşi sunt singur acasă, prin cele mai întunecate unghere ale ţării circulă trenuri. N-am intrat în Parcul Unirii, ci l-am ocolit pe trotuarul vizavi de aleea care urcă Dealul Patriarhiei, însă simţeam acelaşi miros de tămâie şi vedeam stivuite zecile de kile de crizanteme, imagine care altădată m-ar fi enervat. De ce m-ar fi enervat? Pentru că veneam din Ardeal, unde cu excepţia Mănăstirii Nicula, a Prislopului şi poate a altor câtorva locuri, nu se fac astfel de procesiuni, iar florile se caută în florării şi pieţe, nu stau stivuite pe tarabe şi pe trepţi de biserică. Procesiunea de la Bucureşti uimeşte şi pentru că este una urbană. Dacă aţi vedea, dragi ardeleni rămaşi acasă, ce atmosferă se creează, aţi veni măcar o dată în viaţă pentru a trăi şi pentru a simţi acest aer. Cei care stăteau la coadă nu erau „proştii cu tigăile” care se calcă în picioare la televiziunile de nişă. Acolo erau oameni cu credinţă. Oameni în toată firea. Da, ca în Groapa lui Barbu, pe lângă, în zona Patriarhiei, pe „11 iunie” şi „La Fântâni” am văzut şi şuţi şi fete ieşite la produs. Chiar am surprins un fapt tragico-amuzant în care o fată ieşită să ofere plăcere contra bani, îi povestea unei tovarăşe despre obrăznicia şi tupeul unui pervers care, probabil cu o noapte înainte, îi ceruse imposibilul.
Am dat, păşind, o pagină şi am ajuns în capătul unde străzile se unesc într-un „V” şi am văzut coada care se întindea în depărtare pe strada a cărei nume marchează începutul Revoluţiei Paşoptiste la Bucureşti(„11 iunie”). Pe o parte erau curvele, pe alta enoriaşii, iar undeva în mijloc nişte şuţi piliţi. Dacă asta era imaginea din acel moment, nu înseamnă însă că era vina enoriaşilor. De ce să-i desconsiderăm? Cine suntem noi cei care ne dăm superiori doar pentru că viaţa ne-a prins într-un context de viaţă favorabil faţă de mulţi dintre cei care au ajuns la disperare sau pur şi simplu vin să mulţumească pentru liniştea pe care o poartă în suflet. Am fost impresionant de aceşti mulţi oameni. Mi-a fost drag de ei. Dacă n-aş fi avut firea asta, m-aş fi pus la coadă. Încep să mă cunosc însă şi îmi dau seama că n-am răbdare. Mă enervez şi când stau la o banală coadă de trei oameni din supermarket. Nu întotdeauna, e adevărat.
La radio s-a vorbit mult despre ceea ce se întâmplă zilele acestea în Capitală. Pe cuvânt, parcă este o minune. Sunt impresionat cu adevărat de ce sentimente poate să-ţi dea energia oamenilor canalizată înspre simbolistica moaştelor tămăduitoare. Coada de la Patriarhie poate semăna cu piciorul dezgolit, cu care a umblat zi şi noapte Sfântului Dimitrie cel Nou, protectorul Bucureştiului, iarnă şi vară, ca semn de autopenitență pentru că a călcat pe un cuib cu puişori, în timp ce păştea vacile, în copilăria sa. Dealul Patriarhiei seamănă cu o Golgotă mai mică, iar enoriaşul are dreptul să îşi imagineze că este un Hristos care se mântuieşte prin răbdarea şi prin credinţa sa. Începusem să scriu că la radio s-a vorbit mult despre această sărbătoare. O femeie povestea cum avenit şi pentru moaştele Sfântului Nectarie, vindecătorul de cancer. Venise şi în urmă cu câţiva ani, împreună cu sora sa, care suferea de cumplita maladie. Sora i-a murit iar femeia povestea că a fost mâhnită şi a început să se îndoiască de puterea moaştelor şi a rugăciunilor. În timp şi-a dat seama că sora sa care fusese necredincioasă, nu a suferit şi mai mult decât atât, a cerut în ultimele zile să fie spovedită de un preot.In timp ce vă scriu aud cântecul sobru al unor clopote. Îmi imaginez că e al celor de la Patriarhie, aflată la 2 kilometrii de locul unde locuiesc. Poate sunt cele ale bisericii Radu Vodă, care se găseşte şi mai aproape. Dacă le este frig credincioşilor care stau la rând, cântecul clopotelor le va ţine de cald. Dacă le este sete, lacrimile celor care au suferit pe nedrept sau pentru credinţă, le vor ţine de sete. Dacă le este foame, se vor hrăni cu credinţa că ziua de mâine va fi una mai bună, mai săracă în ură şi mai bogată în iertare.
Flaviu Predescu. Bucureşti, 25 octombrie 2012
Fii primul care comentează