În toamna lui 1918 are loc disoluţia „vulturului bicefal”, adică a Imperiului austro-ungar, la Budapesta formându-se un Consiliu Naţional Maghiar, în frunte cu contele Karolyi Mihaly, ce milita însă pentru păstrarea „integrităţii” statului maghiar. La 2 noiembrie 1918, Ungaria şi-a proclamat independenţa, în frunte cu preşedintele mai sus amintit; ideile comuniste au prins tot mai multe teren în Ungaria, ceea ce duce la victoria revoluţiei comuniste şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (21 martie 1919) în frunte cu Bella Kuhn. Influenţat total de ideile lui Lenin, acesta creează Armata Roşie maghiară, care să apere revoluţia, dar şi să readucă teritorii ce-au aparţinut Ungariei medievale! Antanta, nemaiavând forţa militară să intervină, a delegat armata română să înăbuşe revoluţia comunistă din capitala Ungariei. După mai multe confruntări, mai ales în zona Tisei, trupele române, conduse de gen Mărdărescu, au trecut la un contraatac masiv, soldat cu intrarea armatei române în Budapesta şi alungarea lui Bella Kuhn, a lui Tibor Samuely şi a acoliţilor acestuia din Ungaria. Mulţi istorici maghiari au recunoscut meritul armatei române în salvarea ţării lor de comunism! Sigur, această intervenţie a trupelor noastre a contat foarte mult şi în luarea de hotărâri favorabile nouă, de către Marile Puteri, la Conferinţa de pace de la Paris – Versailles. Formarea României Mari a devenit o certitudine, tratatele semnate cu Austria la Saint-Germain, cu Bulgaria la Neuilly şi cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), au reprezentat recunoaşterea voinţei de unire a românilor exprimată la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. În legătură cu prezenţa trupelor române în capitala Ungariei, un episod mai puţin cunoscut este legat de înălţarea opincii româneşti pe clădirea Parlamentului maghiar. Se cunosc puţine împrejurări concrete ale acestei fapte singulare , intrată de-a dreptul într-o cvasilegendă. Fără îndoială, ecoul ei a fost mare în epocă, mai ales în rândul soldaţilor, dar nu numai! Iată cum s-au derulat faptele, relatate de gen. Marcel Olteanu, participant direct la evenimentele militare din vara lui 1919, în lucrarea „Din amintirile unui luptător”, apărută în anul 1937. „…Şi au intrat trupele noastre în Budapesta, iar Palatul Parlamentului maghiar de pe malul Dunării a fost pus sub paza unui pluton de vânători de munte. Şeful gărzii era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. El a văzut cum flutură în vânt deasupra Parlamentului, flamura maghiară roşu, verde, alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut. Dându-şi capela de pe cap şi-a zis-să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie? Asta ar şti şi madama de la popota ofiţerilor s-o facă… am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămân de pomină şi să fie răzbunată şi talpa României. Chemându-l pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei, şi au scoborât steagul maghiar, şi luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă, în capul steajerului, lăsându-i nojiţele să atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme pe cerul Budapestei, steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui”… Au protestat oficialităţile maghiare care au cerut pedepsirea celor vinovaţi. Gen. Mărdărescu a promis că va lua măsuri dintre cele mai severe dar i-a luat pe cei doi „vinovaţi” de-o parte, i-a „certat” şi i-a recompensat cu o sumă de bani! Întâmplarea relatată mai sus, poate fi interpretată prin varii comentarii, pro şi contra, sau chiar ignorată ca fiind lipsită de relevanţă. Aş spune că ea este un răspuns din trecut, la afirmaţia şi dorinţa unor maghiari de a transforma Bucureştiul în „cel mai mare sat maghiar”- şi, de ce nu, la gestul incalificabil al spânzurării acelei păpuşi care reprezenta pe eroul nostru naţional, Avram Iancu. Sunt întâmplări, sau vorbe care greu se uită. Aş cita şi spusele lui N. Iorga, care sunt extrem de actuale şi astăzi. „Secuimea este un ghimpe în mijlocul ţării noastre. Şi nu ţin a-i preface în buni români, dar cel puţin să-i deprind cu ţara aceasta; să nu stea ariciul acolo, băgat în cuibul lui, ci să-l scoţi din văgăună, să vină să vadă românul la faţă; să nu-şi închipuie că românul e numai un funcţionar, un jandarm,un soldat… din contră, să-l vadă în faţă că e un om zdravăn, cu calităţi şi însuşiri pe care un secui, adesea şi el un român deznaţionalizat, s-ar putea să nu le aibă”! Nu sunt xenofob sau naţionalist, am copilărit printre maghiari, şi chiar le înţeleg destul de bine limba, am avut şi mai am prieteni şi prietene de origine maghiară… ne tachinam, ne mai „împungeam” cu câteo poreclă, ne mai şi certam, dar mereu am găsit „bunătatea împăcării”. În acest sens, aş merge în a trata relaţiile noastre cu vecinul de la Apus, dar şi cu conaţionalii noştri din centrul ţării. E un punct de plecare onest, lipsit de patimă şi ură. Înveninarea raporturilor interetnice duce inevitabil la drame. Kossovopolje şi spaţiul ex-iugoslav, Crimeea şi Ucraina, sunt exemple ce nu ar trebui nici măcar comentate, darmite trăite…
Profesor Nicolae Andron
Fii primul care comentează