Protagonistul comunicării nu este cuvântul, ci persoana în integralitatea sa de trup, minte, inimă şi suflet. Oricare din aceste dimensiuni constitutive în care a fost descompusă unitatea persoanei, vorbeşte într-un limbaj propriu, foloseşte un mod expresiv propriu, care înainte de a fi decodat de partener, e descifrat în eul său interior. Aşadar, trebuie să fim limpezi în şi cu noi înşine pentru a putea comunica în mod profitabil cu celălalt. Trupul, fie masculin fie feminin, vorbeşte limba lui, are gramatica lui. De exemplu, despre bucurie: când persoana este bucuroasă, trupul se transformă: ochii, expresia lor, mimica se schimbă; creşte fluxul de sânge către creier şi sunt activaţi neuronii specifici. Nu este întâmplător că, pentru a vorbi de bucurie, de cele mai multe ori se utilizează aforisme legate de corp: a muri de râs, a exploda de bucurie, a respira fericirea prin toţi porii, a râde cu lacrimi, a râde din inimă… Trupul este vehiculul bucuriei şi casa acesteia… Acelaşi lucru se poate spune despre alte sentimente: tristeţe, frică, plictiseală, mânie, dezgust, gelozie, indiferenţă, invidie, antipatie… Va fi deci oportun să ştim să recunoaştem vocea propriului trup în diferite situaţii: strângerea în stomac-chiar şi numeroşii fluturaşi!!!-, un jungi în inimă, un tremur al picioarelor, un nod în gât, o lacrimă atârnată de pleoapă…Odată recunoscut, mesajul interior al fiecărui trup rămâne să fie comunicat, fără al cântări, celuilalt, ca de exemplu „ mi-ai dat o durere de cap” , nu este o comunicare, ci o judecată. În mod real, nu există elemente obiective care să permită un asemenea diagnostic: cine ştie ce alţi factori puteau provoca această durere de cap? Mult mai corect ar fi, după regulile comunicării, să spunem: „mă doare capul”. Oricine este responsabil de ceea ce face şi cum decide să o facă. A-i învinovăţi pe alţii sau destinul pentru propria reacţie emotivă este cel mult o interpretare, nu totdeauna de susţinut şi nu extensibilă la orice situaţie. Corpul este dotat cu nişte canale receptoare care leagă exteriorul de interior: simţurile. Prin acestea, senzaţiile (care sunt doar acţiunile simţurilor) ajung la eul interior. Odată ajunse la interior sunt triate (oare trierea este operată de spirit sau de eul interior?) în diverse direcţii sau trimise la diverse destinaţii: către minte, fiindcă gândeşte, elaboreză concepte; către inimă fiindcă palpită, simte se emoţionează, se pasioneză; către suflet, fiindcă vibrează, doreşte, hotărăşte, se lasă pătruns de mister. Deci, spiritul interior reflectă în oglinda minţii gândurile, în oglinda inimii sentimentele şi emoţiile, iar în cea a sufletului dorinţele arzătoare legate de sensul vieţii. A dialoga înseamnă, înainte de orice, a distinge gândirea de emoţie, ideea de vibraţie emotivă, dorinţa religioasă de sentiment. Deşi ne servim de cap pentru a înţelege inima şi sufletul, nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie subevaluate, nici că trebuie presupus de la sine că mecanismul lor de funcţionare este „raţional”. Este suficient să ne gândim la cât există încă pentru a fi descoperit în aceste medii misterioase şi fascinante ale vieţii interioare. Acestea sunt de ajuns pentru a sugera o atitudine de respect şi umilinţă în abordarea lumii raţionale, emotive sau religioase a partenerului. Respect şi umilinţă plecând de la sine însuşi. Mintea este locul elaborării gândirilor, interpretărilor, supoziţiilor, intuiţiilor, raţionamentelor (inteligenţa), ca şi al alegerilor umane, al deciziilor, al opţiunilor (voinţa). A dialoga ştiind acest lucru înseamnă a recunoaşte marea varietate a modurilor de a gândi, a ritmurilor inteligenţei, a raţionalităţii. A recunoaşte înseamnă a primi această diversitate ca pe o bogăţie. Inima este locul de elaborare a sentimentelor, a emoţiilor. Inima este capabilă de tot: de a-i fi frică de un telefon, sau de a-l dori (deşi sunetul este acelaşi), de a fi iritat pentru un lucru de nimic sau de a se bucura de acesta, de a simţi tristeţe pentru o viaţă ce se termină sau seninătate pentru a o şti ajunsă la un final liniştit. A recunoaşte imprevizibilitatea acestor sentimente şi intensitatea lor mutuală este premiza indispensabilă pentru comunicarea reciprocă. Sufletul este locul secret al elaborării sensului vieţii. Vârful acestei elaborări este acceptarea misterului vieţii ca având sens, deşi nu i se înţeleg raţional toate faţetele. Tocmai în acest spaţiu multe dialoguri se prăbuşesc, întrucât protagonistă a dialogului este persoana în integralitatea sa de trup, minte, inimă şi suflet. Dar, în afara acestei „structuri de bază”, există factori de diversitate ce intră în joc, în dialog: sexualitatea, educaţia familială, mai mult sau mai puţin asimilată sau refuzată, mediul social şi caracterul personal, înţeles ca alegere liberă a relaţiei lor. Este uşor de a recunoaşte diversitatea evidentă a tuturor acestor factori, dar este uşor de a constata, în realitatea vieţii, cum aceştia se pot transforma. Atât în subiect de confruntare, cât şi în motive de „întâlnire”. A se naşte bărbat sau femeie şi a se simţi astfel nu este acelaşi lucru. A se naşte într-o familie sau alta nu este acelaşi lucru: se acceptă acum „deranjamentele de personalitate” sau influxurile negative ocazionate de abordări educative discutabile. A se naşte şi a se dezvolta într-un mediu cultural sau în altul, nu este de neglijat pentru libertatea de a-şi conduce propria viaţă cu o alegere liberă a voinţei. Este vorba despre caracter. Atâţia cercetători s-au înfruntat pe această temă şi au ajuns la o concluzie : chiar dacă şi caracterul rămâne structurat acelaşi, sunt totuşi posibile modificări „funcţionale” plecând de la recunoaşterea caracteristicii structurale de bază. Se vorbeşte despre caracter coleric, nervos, sanguin, sentimental, amorf, pasional, flegmatic, apatic, dar trebuie spus că nu în orice situaţie prevalează caracteristica dominantă. De aici necesitatea unei autoobservaţii finalizată de o gestionare corectă a personalităţii fiecăruia. Este foarte important de a recunoaşte această diversitate pentru o comunicare profitabilă şi pentru a neutraliza sarcina distructivă a anumitor litigii. Nu trebuie să ne temem de conflicte în general, ci de conflicte stupide, adică bazate pe presupunerea inconştientă că diferenţa partenerului, în loc să fie o bogăţie de care să ne bucurăm, este un atentat la demnitatea personală.
Profesor Nicolae Andron
Fii primul care comentează