Îndrăgostiți
stăteam amândoi pe un nor
ca pe o saltea și pluteam
înveliți cu o pătură de ceață
și ne creșteau aripi de îndrăgostiți ce eram
dar nu zburam pe alt nor
căci îl aveam pe al nostru pe viață
și din când în când coboram pe pământ
dis de dimineață
să luăm pe tălpi diamante
să-ți culeg flori și să le ducem pe nor
să-l decorăm apoi să ne iubim
în timp ce ne coloram aripile
să ne deosebim de îngeri
Tabără/ 08.11.2020 Gheorghe Micle
Monolog
Mai lasă-mi, toamnă, câmpul cu verdeață
Și frunzele pe ramuri, legănate
De vânturile umede de ceață,
Într-un balet de inimi colorate.
Păstrează-ți, toamnă, pe chipul tău surâsul
De doamnă cu belșug și bucurie
Și ochii tăi adânci ca universul
Să-i scalde numai roua lacrimii din vie.
Îngăduie-mi, regină, ultimul surâs
Pe pânza vremii plină de expresii
Când steaua zilei scurge spre apus
Căldura ziditoarelor impresii.
Mai pune-n sânul frumuseții tale
Un zâmbet într-o pată de culoare
Pe strălucirea ultimei petale
Ca ochii mari ai unei căprioare.
Alba Iulia/11.11.2020
Gheorghe Micle Iubesc
Iubesc cât viața vrea să mă mai țină,
Iubesc chiar și din ultma țâțână,
Iubesc direct, și risipit în straturi,
Iubesc în toate cele patru laturi,
Iubesc în sensul apei și lumina zilei,
În bulgărele nopții și argilei,
În tot izvorul mistic din cuvinte
Prn radierea rugilor preasfinte,
Cu frunzele de inimi dintre arbori,
Pe arderea din forjă și pe aburi,
Cu Dumnezeul ei cel răstignit
Și-n cap cu piatra urilor lovit,
Iubesc, în toate vârstele vieții,
Sub ploaia grea și roua dimineții,
În cumpăna oglinzii din fântână
Și ochii mari ai câinilor de stână,
Cu inima de dac, limba română!
Bălgrad/16.11.2020
Gheorghe Micle
Străino
De ce mai vii, străino, în lumea mea, spre seară,
Să mă privești albastru cu ochii tăi de flori
Dintr-un fragment de pânză pe trupul tău de fiară
Și epiderma-ți caldă, care îmi dă fiori?
De ce decizi pedepse și mă trezești din vise
Cu gânduri despletite și inimă cuprinsă
De focuri nevăzute, din jarul tău desprinse,
Apoi dispari în neguri de vântul nopții dusă?
Bizare intervenții pe crini de fantezii,
Chemările de taină, speranțe risipite,
Dar încălzit la flăcări, din somn mă desfrunzii
Să te pândesc, străino, săracă de veșminte.
Îmi cântă-n suflet doruri și brațele mi-s pline
De florile iubirii care-au pălit uitate
În lumea de splendoare a câmpului din tine,
Dintr-o eroare gravă rămase neudate.
Bălgrad/17.11.2020
Gheorghe Micle
Treziți-vă!
Bat clopote a boală și urgie,
Creștinii tac umili, în rugăciune,
Bătrâni-s lumânări de pandemie;
Nu ți-a ajuns cuțitu-n os, române?
Treziți-vă! că-i jale mare-n țară;
S-au strâns toți arnăuții în plutoane
Și ne vânează cu hăitași de fiară
Desfășurați în linii ori coloane.
Ne calcă în picioare cu suplețe
Și ne jignesc ascunși după batiste
Niște noduli de pere pădurețe,
Becisnici mercenari cu fețe triste.
Plâng mamele-n Ardeal și Bucovina,
Oltenia își caută Buzeștii,
În toată țara frige carantina,
Un cioclu ne conduce Bucureștii!
În ochii lor de greață curge moarte
Și-o bufniță răcnește-n Cotroceni,
O să ne fie dor de libertate,
Poporul meu, învins de alogeni.
De suflul morții-s „vinovați” actorii,
Cultura ne „încarcă” de viroze
Și numără cadavre prostitorii,
Cu ochii injectați de echimoze.
E-o boală de-ntuneric în conștiință
Și un prezent cu lacăte pe uși
Românii-s împietriți în neștiință
Și propriile trupuri de pănuși.
Smintiți cu inimi arse de păcate
Și monștri fără suflet stau în frunte,
Iar voi, ca niște vite resemnate,
Vă duceți la resteu, coloane mute.
Treziți-vă, oșteni! că-i buba mare,
Pe trupul țării joacă ticăloșii
Și stau ascunse pluguri, la hotare;
Treziți-vă, că plâng sub brazde, moșii!
Gheorghe Micle
20.11.2020
Luna
Aseară, uitându-mă la Lună
m-am întrebat cum stă acolo,
unde-i sunt picioarele
de femeie misterioasă
și despletită,
care-mi zâmbea ironic?…
Am privit în fântână
și umbra cumpenei
se prelungea în cer
ca un picior de femeie,
iar Luna râdea
și râdea…
În sfârșit, am văzut
că nu are nevoie de picioare
și e fericită pentru că
o ține în brațe El,
Poetul.
Gheorghe Micle
22.11.2020
Fii primul care comentează