Nu ştiu dacă e mai grav faptul că ne punem pozele cele mai frumoase, că spunem despre noi doar ceea ce ne convine, că jucam rolul care ne avantajează cel mai mult, sau faptul că ajungem să credem că suntem ceea ce suntem pe Facebook.
Mă întreb care e pericolul mai mare…
Halucinanta răsturnare a scării de valori sau faptul că poate contribuim, fiecare din noi, la ea? Cu fiecare like, cu fiecare compromis făcut de dragul unui like, cu fiecare clipă de atenţie acordată celor care nu o merită? Chiar şi cea negativă, tot atenţie se cheamă că e…
Nu ştiu ce e mai grav – că după o oră petrecută pe FB, orice copilă de 18 ani care îşi cauta drumul în lumea asta ar ajunge repede la concluzia că, decât să citească Dostoievski, mai bine îşi pune silicon? Că decât să îşi îmbrace sufletul în vreo faptă bună, mai bine îşi dezbrăcă sânii şi îşi pozează pisica printre ei, aşa de bună dimineaţa? Că decât să ia vreo medalie la olimpiada mai bine lucrează din greu să îşi mai bombeze fundul, mai exersează puţin look ul ăla seducător cu botul supărat şi privirea aia încruntată de pitzi care şi-a rupt o unghie… Şi cu asta succesul e garantat? Sau faptul că fiecare din noi a contribuit la asta, cu fiecare like? Dat acolo unde nu trebuia? Sau nedat la timp acolo unde trebuia? În tot timpul când am admirat în taina pe cine ştie cine care ori s-a sinucis între timp, ori şi-a băgat picioarele şi a devenit, din poeta, pitzi. Din geniu neînţeles, băiat de club. Din tânăr credincios, moral, cu dragoste de neam şi credinţa, vreun hipster cool şi spălat pe creier…măcar acum nu mai râd toţi de el. Acum e acceptat. Căci într-o lume atât de flamanda „de iubire şi de sens”, puţini rezista să rămână ceea ce sunt, aşa cum sunt, indiferenţi la părerile celorlalţi…
Un „prieten” virtual se plângea că a pus un status important despre un subiect serios şi a luat 5 likeuri, în timp ce atunci când a scris că bebelul sau a făcut pipi pe el a luat 100 de likeuri. Dacă un prieten, foarte cultivat de altfel, scrie o chestie deşteaptă şi serioasă, nu e băgat în seamă. Dacă acelaşi prieten îşi pune o poză de la sală, cu mulţi muşchi şi privire de inaccesibil fetele sar de pe scaun de bucurie şi de apreciere. Dacă în loc de cine ştie ce material despre luptătorii anticomunişti o prietenă de-a mea s- ar fotografia dezbrăcată pe o stâncă, ar rupe FB ul şi ar bate orice record. Ea n-o face, pt că are rădăcini, repere, ştie ce vrea şi cine este şi puţin îi pasă de likeurile noastre. Îşi vede de treaba ei şi de misiunea ei şi n-o interesează decât Like-ul Domnului. Dar câte fete sunt ca ea? Câte nu s-au pierdut oare pe drum pt că oamenii de valoare admira în tăcere şi sunt extrem de critici, în timp ce ceilalţi, cei mulţi, sunt zgomotoşi? Iar ea săraca s-a luat după babuini, fără să ştie cât de mulţi o iubeau şi o admirau în taină, tocmai pt că era altfel…
Îmi pare că e FB plin nu de oameni, cu întrebări, dileme, educaţie, vise, cărţi citite, frământări, ci de babuini care sar şi aplauda dacă le arăţi o pisică, un bebeluş murdar la gură, un fund rotund şi apetisant, un botic supărat de duduie cât mai voluptoasa, haine frumoase, poze de pe plaje mişto, potol ceva, chestii cât mai uşoare şi simple. Îmi pare uneori că îi văd cum se lovesc enervaţi cu palma peste frunte, se întristează şi pleacă bombănind posomorâţi când le complici existenţa cu cine ştie ce întrebări, dileme, probleme sau îi întristezi cu siroposenii de poezii. Babuinii vor să aplaude funduri, nu să îşi pună întrebări. Vor să vadă sâni, cât mai mari, cât mai goi, cât mai explicit fotografiaţi, nu să se întrebe care e sensul lor pe lumea asta. Vor să vadă păr lung, gene lungi, boticul supărat şi atunci sunt liniştiţi. Asta nu le da de gândit. Ei vor să se scarpine în cap unul pe altul, dându-şi like urî la poze cât mai vulgare şi spunându-şi unul altuia, într-un limbaj de neînţeles uneori pt oameni, cât sunt de „frumu”. Sau vor să îl scarpine în cap pe vreunul că Victor, că l-a înşelat nevasta, şi atunci se adună toţi grămadă în capul lui frezat să îl scarmene cum se pricep. Ce fericiţi sunt atunci babuinii! Nu ştiu ce e mai grav, faptul că e FB plin de babuini sau faptul că, poate cu un like, sau cu lipsa unui like, noi i-am creat. Că poate, de dragul nostru, de dragul unui like, s-au transformat. Că oameni frumoşi, profunzi, cu frământări şi vise, şi-au amputat singuri sufletul, ca să încapă în patul ăsta procustian al unui FB în care profunzimea nu ia Like.
„Nu cred că ne tragem din maimuţă, dar cred că ne îndreptăm cu paşi repezi spre ea” spunea Pr. Arsenie şi o scurtă vizită pe FB îi dă înspăimântător de multă dreptate.
Şi îmi pare că mai tare ca o stâncă trebuie să fii astăzi în convingerile şi profunzimile tale şi în indiferenţă ta faţă de nr de likeuri, ca să rămâi nu numai în două picioare, dar să te mai şi gândeşti să zbori…
Am lăsat însă la urma ceea ce e cel mai grav. Lăsând la o parte faptul că e plin FB de sminteli, grav e ceea ce îi face fiecărui suflet, în mod subtil, imperceptibil, zi după zi, aproape fără să ne dăm seama. La cât de multe postari pe care le citeşti eşti înclinat să judeci? La fiecare like pe care îl primeşti, eşti înclinat să te mândreşti. La cât de multe statusuri pe care le scrii, eşti înclinat să judeci, chiar dacă o faci cu cele mai bune intenţii? Toate astea, mai mult şi mai mult în fiecare zi, până când ce mă înspăimântă e nu gândul că FB ne face să ne îndreptăm spre maimuţă, ci spre ceva mult mai rău. Maimuţele nu urăsc, nu judecă, nu se mândresc. Şi nu ştiu dacă binele pe care îl aduce FB atârna mai greu în balanţă decât tot răul ăsta pe care ne face să îl facem, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama.
Aşa cum nu ştiu ce va cântări mai greu în balanţă: faptul că am scris asta, deşi e realitatea, şi poate o conştiinţă două se vor trezi, dar fără să vreau am judecat….(dar cum să taci în faţa unei prostii ce pare să ia amploare şi din cauza noastră?….)
Sau…?
Oare nu va atârna mai greu în balanţă răul pe care l-am făcut, pentru că, deşi e realitatea şi poate am dreptate, cine sunt eu să judec? Şi poate am greşit? Aşa că îmi cer acum iertare pentru tot ce am greşit vreodată în lumea asta virtuală – cu voie şi fără de voie, cu gândul, cuvântul sau cu like-ul – şi, până mă lămuresc ce e cu FB asta, şi dacă e o lume în care chiar e bine să fii, mai rar pe aici:)
Până îmi reamintesc cine sunt cu adevărat.
Pentru că 5 ani de FB te pot face să uiţi
Doamne ajută şi mă iertaţi vă rog!
Alexandra Svet
Nu pre sunt de acord. Eu sunt nultumit ca iau legatura cu fosti colegi, prieteni pe care viata i-a imprastiat prin toata lumea. Aflu si eu ca mai traiesc, cu ce se mai ocupa. Impartasesc cu ei (prin poze) ceea ce fac eu, la fel fac si ei. Sunt foarte strict, si nu accept prietenia sau o dau decat celor cu care am avut cel putin o legatura. Aflu informatii (nu stiu cat de adevarate, dar asta se poate verifica)rapid, vad fotografi minunate din locuri prin care nu am fost si nici nu cred ca voi ajunge in viata asta. Pentru mine a fost un bine FB. Daca ai discernamant nu exista nici un pericol si sunt foarte multumit ca in viata mea s-a inventat aceasta minunatie, calculatorul cu INTERNET-ul.
vreau sa va spun ca a socializa in orice fel este spre binele comunitati
Te-am iertat că m-ai făcut babuin! Tu cea din FB ești și cea de afară! Diferența este că te aplaudă, sau nu, mai mulți babuini. Cei de afară sunt cei dintre literele F și B. Foarte Bine! Cu stimuli, Dumidalba!