La fiecare sfârșit de an simt nevoia să fac un bilanț sufletesc. Și mă apuc, în minte, de contabilizat. Cu cine m-am certat, cu cine am fost bun, unde am greșit sau unde s-a greșit în ceea ce mă privește. Multe lucruri, mai ales dintre cele rele, nu le mai țin minte. Memoria a refuzat să le păstreze. Pe Domnul Suflet îl mai dor încă anumite lucruri, se sperie, îi este frică dar caută mereu să iubească și să-și regenereze iubirea. Din bilanțurile mele sufletești nu lipsește niciodată marea. Nu mi-aș mai imagina un singur an fără imensa întindere de apă, ba albastră, ba verde, ba de culoarea laptelui. Pentru că da, într-o după amiază de august, la Sulina, marea avea culoarea laptelui. Toți care eram atunci, am rămas uimiți și am privit-o îndelung. Chiar și când întunericul aproape că învinsese ziua, marea își păstra culoarea ca de lapte și ne zâmbea, parcă spunându-ne: „ei, cum este, vă place noua mea rochie de seară?” O admiram pătruns și am plecat cu greu de pe țărmul cu nisip fin, pășind ezitant și uitându-mă mereu peste umăr ca un copil care nu-și putea stinge uimirea. Kazantzakis spunea că poeții și copiii privesc lumea cu aceiași ochi. Tot anul trecut, la Vama Veche, luna era roșie și lăsa o dungă purpurie pe talazurile care fremătau în întuneric. Puteam să văd numai linia de culoarea naramzei care străbătea marea și minunea semăna cu un fir care străbate mijlocul Pământului. De multe ori, deși a văzut și a făcut atâtea, omul este doar un spectator la minunile Universului. Am curaj să spun că și în acea noapte am trăit o minune. Spectacolul roșiatic ce mi se oglindea în ochii curioși, asemeni unui jăratic care curgea din cer și se stingea treptat în mare. Am mulțumit în gând lui Dumnezeu că am văzut ce am văzut, că încă trăiesc și m-am gândit pe rând la fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut și care nu au apucat să vadă din ceea ce mie mi-a fost dăruit. Cea mai frumoasă zi pe care am trăit-o anul acesta a fost dăruită tot de către Vară. Această amantă nestatornică de care nu te poți despărți și pe care nu o poți ține mai mult decât și-a propus ea să rămână. Am cuprins în versuri întreaga zi de iuliu, în poezia „Dor de tine”. Stau și mă gândesc acum, făcând un bilanț, cât dramatism și câtă speranță au cuprins orele acelei zile. Și da, și atunci marea și-a schimbat culoarea, numai că de data aceasta purta o rochie vaporoasă verzuie și înșelătoare. Helios ardea nemilos și furios pe noi, tinerii care clocoteam de dorințe și eram însetați de iubire. Dacă ar fi putut, ne-ar fi topit aripile așa cum i-a făcut lui Icar, gelos pe reușita sa de a zbura și pedepsindu-i curiozitatea de a se apropia prea tare de tot ceea ce înseamnă lumina și căldura. Iubirea și marea sunt îngemănate. Pe lângă toate acestea mai există nostalgia, dorința, iluzia și deziluzia pe care marea le patronează. Nici aceste sentimente nu sunt străine îndrăgostitului. Efortul sisific al creatorului poate stârni uneori și compasiune nu doar admirație. Poetul este un Tantalus, iar ambrozia și nectarul furate zeilor, spre a le da muritorilor, sunt tocmai poeziile. Cu ce se alege bietul stihuitor după tot acest gest necugetat? De cele mai multe ori cu incapacitatea de a se hrăni tocmai cu iubirea pe care el o surprinde și o descrie celorlalți atât de frumos. În fapt, la baza gestului său, stau cele mai bune intenții, acelea de a împărtăși celor trecători, care nu apucă oricum să se bucure de cea mai mare parte a minunilor lumii, o mică parte din mângâieturile sufletești ale zeilor. Mitologia, marea și iubirea se împletesc în sufletul meu asemenea tulpinilor unui arbore Pachira, pentru a înmuguri și a înfrunzi. Fructele sunt cele pe care le guști acum, tu cel care mângâi cu privirea aceste rânduri. Amarul s-a transformat în nectar și culmea, se pare că rețeta ambroziei nu a fost cu totul și cu totul uitată și din când în când, un muritor sau mai mulți, încearcă să o prepare și s-o ofere oamenilor cu scopul de a primi în schimb câteva gânduri bune. Cam acestea sunt lucrurile cu adevărat importante pe care trebuie să le ținem minte fiecare dintre noi, în bilanțul de peste an. Cele în care sufletul nostru s-a bucurat, puse pe un talger al balanței, iar cele în care a suferit, pe celălalt pentru a putea trăi în echilibru. Un echilibru necesar, ancorat în cunoașterea vieții și a lecțiilor pe care ni le oferă pentru a ne putea îndrepta și a ne apropia de o anumită puritate sufletească. Mai simplu spus, de a ajunge cât mai aproape de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Pentru unii dintre poeți, nesingurătatea mai poate fi compensată doar cu sporadice gânduri curate și bune, venite din partea celor care se bucură pentru o clipă sau mai multe, de ceea ce ei, creatorii de sensibilitate, le așează cu smerenie la picioarele celor dispuși să-i asculte.
Flaviu George Predescu
Fii primul care comentează