Cel mai important lucru care trebuie spus și pe care nu voi obosi să îl repet este că depresia este o boală. O boală gravă, ucigașă, un cancer lent al ființei, al conștiinței. Și trebuie tratată ca atare: cu seriozitate. Și mai ales, fără rușine. Nu ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește inima, stomacul, ficatul, de ce ne rușinăm cînd ni se îmbolnăvește creierul?
Personal, mi-am întîlnit demonul amiezii mult prea devreme, în clasa a șasea. Atunci am avut primul episod de depresie cu diagnostic, tratament și tot tacîmul. Cel mai probabil nu eram bine de mult mai multă vreme, dar atunci s-a spart buboiul. De curînd, într-un exercițiu extrem de tulburător pe care am fost aleasă să-l fac la terapia de grup (la un modul cu o temă care se numea, culmea, sexualitatea) m-a făcut să mă întorc în timp acolo, la 10 ani. Terapia prin psihodramă este probabil atît de eficientă tocmai fiindcă nu te întinde pe canapea să te joci de-a psihanaliza, ci te pune să te joci pe tine însăți/însuți sau să te privești din afară. Așadar, iată-mă nevoită să fiu iar fetița de 10 ani, care tocmai fusese dusă la psihiatru pentru că nu putea dormi noaptea. Am retrăit totul, foarte dureros. Insomnii puternice, care țineau toată noaptea și îmi făceau creierul să ardă de neputință. Tocmai fusesem mutată în altă școală, unde colectivul era deja creat și eram o proscrisă, una venită să îi ia locul, pasămite, liderei clasei, iar rezistența ce se crease în jurul ei era fantastică. Pentru că aveam tupeul să învăț bine și să o concurez la note, eram pedepsită crunt. Nimeni nu vorbea cu mine, nu aveam prieteni, eram batjocorită și persecutată, inclusiv de profesori. Acasă primeam bătaie la fel de des ca mîncare și eram atît de îngrozitor de singură pe lume, mai singură decît personajul lui Hector Malot, așa mă simțeam. Habar nu aveam cine sunt, de ce m-au adus pe lume, ce scop are existența mea mizerabilă. Nu aveam pe nimeni să mă iubească, să mă aline, să îmi spună o vorbă bună. Citeam exagerat, ca să evadez din realitatea aia oribilă, sufocantă. Cînd, la finalul clasei a cincea, mi-au mistificat media generală cu cîteva zecimale în minus, căci altfel erau nevoiți să îmi dea și mie tot premiul întîi, am clacat. Școala și notele erau singurele lucruri în regulă din viața mea, singurele care îmi aduceau laude și un soi de apreciere. Și acum îmi fusese luată și chestia asta. M-am prăbușit. Îmi petreceam nopțile citind și uitîndu-mă la tavan, ascultînd sforăitul tatei și celelalte zgomote ale nopții, simțindu-mă singura ființă trează de pe pămînt. Uneori îmi făceam curaj să merg în dormitor la ai mei, încercînd să o trezesc doar pe mama, să îi cer să mă ajute cumva, să îmi dea ceva să pot dormi, însă se trezea, invariabil, tata, mînios, și mă amenința și alunga furios – îți dau eu somnifere! – iar eu mă întorceam tremurînd în pat și plîngeam pînă dimineața. Cînd nu s-a mai putut cu mine, m-au dus la medic. Am luat 6 luni pastile cu pumnul, dar, fericire, acum puteam dormi. Tata mă amenințase, înainte să intru în cabinet, să nu cumva să spun că iau bătaie. Nu am spus. Dar trebuie că a fost floare la ureche pentru psihiatru să se prindă care era problema cu mine. Cînd i-a chemat și pe ai mei, le-a spus să nu mă mai bată. Pe drum spre casă, mi-am luat-o din nou; pentru tata era de neînchipuit ca medicul să-și fi dat seama singur de așa ceva, eram doar o mincinoasă, de la mine știa.
Și atunci, ca și acum, să ajungi să iei medicație psihiatrică însemna că ești nebun. Îmi amintesc plimbările mele pe ulițele prăfoase ale satului, foarte conștientă de singularitatea mea, de stigma mea, obsedată de spaima că într-o zi voi înnebuni. Am trăit cu groaza asta atîrnîndu-mi deasupra capului ani grămadă. Și azi, uitîndu-mă la traiectul vieții mele, la toate lucrurile care mi s-au întîmplat, la alegerile mele, încă mă mir că sunt zdravănă la cap – dacă pot susține una ca asta, că nu am luat-o răznuța, vorba fie-mii, și nu mă cred Cleopatra, gătită în cămașă albă cu mîneci lunguțe, în vreo rezervă bine capitonată și cu vizetă.
De depresie am suferit, apoi, întreaga-mi viață. Am ceea ce psihologii numesc depresie de fond. Ca un program care rulează în background. Am învățat să mi-o accept și să trăiesc cu ea. Eu îi spun tristețe existențială, că mi se pare că sună mai sofisticat. Ochiul care plînge, oricît ar rîde celălalt. Am dus-o în spate, uneori mai greu, alteori mai ușor. Au fost, însă, momente cînd m-am scufundat în ea ca într-o apă neagră. Dacă m-a salvat ceva de la înec, au fost copiii mei, dragostea uriașă pe care le-o port și un simț al datoriei exacerbat. Cînd a murit Dragoș, doar ochii, gînguritul și brațele fetei mele în jurul gîtului meu m-au ținut în viață în primul an în care nu îmi amintesc nici măcar o dată în care să fi reușit să respir bine. Nu știam că aia e depresie, nu m-am dus la medic, psihologi nu existau pe vremea aia sau obiceiul de a apela la unul, am mers înainte ca o vită, ca un soldat, am încercat să mă anesteziez cum am putut mai bine, să mă țin la suprafață cît să nu mă-nec. Nu am trăit aproape doi ani decît la suprafața vieții. Mă trezeam cu o gheară în gît care mă sugușa, cu o lespede de piatră ca aia de pe mormîntul lui pe piept, care nu îmi dădea voie să mă alimentez cu aer suficient, fără nicio voință de a mă ridica din pat și trăi. Nu înțelegeam rostul vieții. Nu îl mai înțelegeam. Mi se părea că moartea lui îmi revelase inutilitatea actului de a trăi. La ce bun toate astea, dacă oricum ne-nghite pămîntul prematur, ce se alege de tot ce ai fost, ai gîndit, creat, avut? Ce scop au toate astea, cînd și din memoria celor care te-au iubit mai presus de sine te șterge actul crud și ireversibil al uitării? Dar din pătuț mă striga copilul meu și, cu eforturi supraomenești, mă ridicam din pat și îi zîmbeam, o luam în brațe și îmi găseam puterea să mai respir superficial încă o zi.
Petronela Rotar
Citește continuarea pe acestblogdenervi.ro
Fii primul care comentează