Doamna Martin, având în vedere că în prezent ocupați funcția de senior adviser în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din România, cum au arătat începuturile dumneavoastră în această zonă, a politicilor de non-discriminare?
Cred că toţi cei care am trăit în comunism am experimentat ani buni de discriminare. Lipsa de acces la cele mai elementare bunuri materiale sau spirituale, pentru simplul motiv că ne-am născut sub un regim totalitar, ne-a făcut să percepem normalitatea ca pe un lux care se cuvenea altora. În ceea ce mă priveşte, în „Amazing Grace” există o replică memorabilă a lui Willberforce: „Nu eu l-am ales pe Dumnezeu, ci El m-a ales pe mine.” Într-un fel, cred că drumul m-a purtat către politicile de non-discriminare. Primul liceu în care am predat, în 1991, era o şcoală specială pentru elevi cu dizabilităţi fizice veniţi din toată ţara, în regim de internat. Izolaţi la marginea Bucureştiului şi lipsiţi de mobilitate fizică, unii citeau foarte mult şi îmi amintesc cu drag discuţiile interesante pe care le purtam cu ei despre totalitarism şi democraţie, despre drepturi şi dreptate într-o lume care îi trata nedrept imediat ce ieşeau pe poarta internatului.
Le sunt recunoscătoare, pentru că, dincolo de ce i-am învăţat eu pe ei, ei m-au învăţat ceva esenţial, şi anume că ceea ce transmiţi trebuie să atingă sufletul, nu doar mintea, să se muleze pe nevoia personală de a cunoaşte, care poate fi mult mai prolifica decât livrarea formală de cunoştinţe. E ceea ce face diferenţa între un profesor bun şi un computer. E ceea ce am experimentat ulterior şi cu studenţii mei de la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care, fără să-mi propun în mod expres, i-am determinat să aleagă să lucreze în instituţii sau organizaţii care promovează drepturile omului.
În ce alte proiecte mai sunteţi implicată?
De curând, am încheiat un proiect iniţiat de organizaţia italiană On the Road, în cooperare cu Franţa, Spania şi Marea Britanie, care a vizat situaţia, în Uniunea Europeană, a victimelor traficului de fiinţe umane selectate din rândul refugiaţilor şi al azilanţilor. În cadrul colaborării cu PATRIR (Peace Action, Training and Research Institute of România), în cadrul DOP (Department of Peace Operations), am participat la două ediţii ale seminarului Celebrarea Diversităţii şi Multiculturalismului şi la organizarea Festivalului Artelor şi Multiculturalismului la Cluj. Sunt în redacţia primei reviste de Ştiinţe Politice, apărută după Revoluţie, „Sfera Politicii” şi scriu pentru Blogul Stelian Tanase. Ultimele conferinţe susţinute în Universităţi din Rusia sunt o experienţă inedită şi foarte interesantă pentru mine, care, datorită amintirilor din perioada comunistă, am stat multă vreme departe de spaţiul rusesc.
Apropos de discriminare, în ce măsură sunt românii discriminaţi, în raport cu alte naţiuni?
Nu cred că putem generaliza discriminarea românilor. În America, cei mai apreciaţi informaticieni în compania lui Bill Gates sunt românii. La fel în Toronto, am văzut cât de respectaţi suntem. Calitatea umană şi comportamnetul cuiva determina întotdeauna atitudinea celorlalţi. În Italia, Spania, Franţa, locuri în care se călătoreşte mai uşor, au ajuns, din păcate, şi români certaţi cu legea chiar în propria lor ţară. Sunt trimişi acasă, dar pleacă în altă parte şi fac la fel. Agresivitatea declanşează reacţii defensive în rândul majorităţii.
Foarte mulţi români emigranţi sunt oameni cumsecade, muncitori, dar sunt priviţi cu aceeaşi suspiciune ca şi răufăcătorii. Felul în care media reflectă diverse incidente contribuie la crearea stereotipurilor despre români, asta pentru că jurnalismul de reacţie este mai accesibil majorităţii decât jurnalismul de analiza. Oamenii nu prea mai au răbdare să fie cerebrali; caută senzaţionalul, faptul divers, emoţionalul, ceea ce îi face să cadă, de multe ori, în propria capcană.
Au fost contexte în care aţi simţit, pe propria piele, că sunteţi discriminata?
Una dintre formele de manifestare ale discriminării este hartuirea. Cea mai cunoscută este hartuirea sexuală, dar cea mai frecventă este hărțuirea la locul de muncă, atunci când un superior îşi foloseşte abuziv poziţia ierarhică. Ei, bine, cu aceasta m-am confruntat şi pot spune că au fost câteva luni de coşmar, cu atât mai mult cu cât cea care mă hărţuia era o femeie numită să apere drepturile femeilor. Când i-am prezentat demisia, a fost ca şi cum mi-aş fi recăpătat demnitatea; m-am putut privi din nou cu respect în oglindă. Ulterior, am aflat că această formă de hărţuire se numeşte mobbing şi legislaţia europeană prevede măsuri punitive pentru ea. În România, conceptul a fost introdus în urmă cu câţiva ani de Asociaţia Colfasa. Îi îndemn pe toţi cei care se confruntă cu hărțuirea la locul de muncă să se adreseze Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Asociaţiei Colfasa.
Care sunt satisfacţiile profesionale la sfârşitul unei zile/săptămâni/proiect?
Sfârşitul fiecărei zile te aduce față în faţă cu tine; momentele de dinainte de a adormi sunt mult mai liniştite dacă am împărtăşit cuiva ceva din experienţa mea, indiferent dacă e vorba de cititori, de auditoriul dintr-o sală sau doar de un singur om. Fiecare săptămână e un mic bilanţ, o confruntare de etapă cu o planificare preliminară.
Perseverenţă şi onestitatea faţă de sine ajută mult în realizarea unui proiect. Dacă la sfârşitul lui simt că am lăsat ceva în urmă şi că mai am mult de făcut mai departe, atunci mă declar mulţumită. Cele mai durabile proiecte ale mele sunt, însă, foştii mei elevi şi foştii mei studenţi; prin ei, o mare parte din mine merge mai departe.
Sunteţi mai mereu pe drumuri. De unde această energie?
Energia ţi-o dau oamenii pe care îi întâlneşti. La fiecare conferinţă internaţională întâlnesc oameni interesanţi şi frumoşi, care îmi susţin convingerea legată de necesitatea promovării diversității şi multiculturalismului. Interdicţia de a călători înainte de revoluţie m-a făcut să resimt libertatea de a călători ca pe cel mai frumos dar al democraţiei. Când aveam 10 ani, părinţii m-au trimis la o şcoală în cel mai apropiat oraş. Atunci mi-am cumpărat un mic tablou ce înfăţişează o fetiţă cu o bocceluţă în spate. Încă îl mai am; fetiţa cu bocceluţa în spate a devenit parte din fiinţa mea şi mă însoţeşte sprintzara în fiecare călătorie.
Cum se împacă viaţa de familie cu cerinţele unui astfel de job solicitant?
Cu siguranţă, îmbrăţişarea cuiva drag la întoarcerea pe aeroport îţi poate aduce mai multă fericire decât orice succes profesional şi orice succes profesional îşi multiplica înmiit valoarea atunci când este împărtăşit cu persoana iubită. Cariera nu cere sacrificii atât de drastice ca sacrificarea familiei. E drept că se cere puţină înţelepciune de ambele părţi, mult sprijin şi şi mai multă răbdare. În zilele noastre, Penelopa nu se mai mulţumeşte să îl aştepte acasă pe Ulise; are şi ea drumurile ei de străbătut. De aceea, viaţa de familie a căpătat o dinamică impusă de ritmurile vieţii moderne; înţeleasă cum trebuie, ne îmbogăţeşte pe dinăuntru şi ne împlineşte. (Articol publicat in revista Avantaje. Autor: Catalina Ioancea/Foto: Armand Ionescu)
Fii primul care comentează