INTERVIU Liviu Mihaiu pentru revista “Intelligence”, publicație editată de SRI

FP: Cine este Liviu Mihaiu ? Liviu Mihaiu: Pentru că orice profil psihografic sau informativ deţinut de orice serviciu secret în ceea ce-l priveşte pe Liviu Mihaiu are sigur lacune mari (râde), iată o bună ocazie să-l corectez cu mâna mea, în cadrul primului meu interviu în revista celui mai important serviciu de informaţii român. Sunt un om care face parte din generaţia rebelilor din ’89, care şi-a păzit ca student facultatea cu arma în mână la Revoluţie şi care a visat, încă de pe vremea regimului comunist, „să se facă ziarist”, deşi poate numai Ion Cristoiu ştia ce compromisuri înseamnă meseria asta, pe vremea aceea sau pe vremea asta. Sunt unul dintre întemeietorii săptămânalului de moravuri grele Caţavencu, în februarie ’90, al patrulea ziar privat din România, când încă mai mirosea pe străzi a praf de puşcă şi nici nu bănuiam cât de lungă va fi lupta cu comunismul din noi. Un săptămânal care s-a luptat mult  timp cu serviciile de informaţii nedecomunizate în perioada mineriadelor, a exceselor naţionaliste, a patriotismului protocronist şi agresiv, de tip Vatra Românească, a embargoului petrolier cu Iugoslavia sau în intervalul politic în care consilierul prezidenţial Vasile Ionel ori generalii Chiţac şi Diamandi erau in charge şi aveau un cuvânt de spus în „intestinele” politice ale acestei ţări. Eu am fost pe stradă când autobuzele luau foc „de la sine”, ca pretext al curăţării de golani a Pieţei Universităţii. Eu am trăit cu reportofonul în mână acele zile când, în balconul Pieţei Universităţii, se striga împotriva comunismului şi a criptocomuniştilor, dacă vă mai aduceţi aminte conceptul şi idealul ratat al democraţiei româneşti de atunci sau de-acum. Tot eu sunt şi am rămas un ziarist anticomunist care publica „actele” de rezident al Securităţii ale primului şef al SRI, Virgil Măgureanu, sau cel care iniţia, la începutul anului 2003, lanţul din jurul Parlamentului împotriva tergiversării cronice a deconspirării Securităţii, lanţ la care au participat sindicate, partide politice, ziarişti şi intelectuali, o cauză abandonată azi pe nedrept de către societatea civilă şi îngropată, criminal de-a dreptul, de către establishment. Eu sunt cel care publica, alături de Marius Oprea şi de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în Caţavencu, listele cu câteva mii de lucrători ai Securităţii din administraţia comunistă. Tot eu mai sunt omul care a iniţiat, în 2004, alături de proaspăt înfiinţata Salvaţi Dunărea şi Delta, primul act de naştere şi statement al ei internaţional, printr-o manifestaţie în faţa ambasadei Ucrainei împotriva construirii canalului Bîstroe, aducând problema conservării şi a protejării Deltei Dunării în atenţia presei şi a organismelor europene. Tot eu sunt primul activist de mediu numit în funcţia de guvernator al Deltei Dunării, în perioada 2008-2009, când am introdus pentru prima dată regulamentul de construcţii şi urbanism pentru Delta Dunării. Şi tot eu conduc Radio Guerrilla, unul dintre cele mai militante radiouri ale societăţii civile, al cincilea brand de media din România. Pe scurt, sunt unul dintre activiştii Democraţiei şi ai Mediului, format în cei mai romantici ani ai României şi ai presei române, anii ’90. Şi, deşi mi se ascultă telefoanele din acei ani, nu cred în ruptul capului că reprezint o „vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale”, ci dimpotrivă, dacă ne gândim că protecţia mediului şi a libertăţilor individuale este garantată constituţional, mă gândesc că m-aş putea autointitula unul dintre apărătorii Constituţiei ţării. Cred că m-am lăudat destul pentru perioada asta istorică (râde). Destul de importantă însă, trebuie să recunoaşteţi…

FP: O întrebare care să le includă pe toate celelalte de acest tip: ce pasiuni aveţi, care este principala calitate pe care o apreciaţi la un om şi care este cartea dumneavoastră preferată?

LM: Pasiunea mea este Cauza! Cineva dintre noii îmbogăţiţi ai celei mai autodevalizante perioade din istoria capitalismului românesc spunea că mă invidiază pentru că am o cauză. Oamenii care au viziunea binelui public, adică au pentru ce să se bată şi ce să apere, sunt cei mai fericiţi oameni. Dar am şi pasiuni „la purtător”, pe care am ambiţia să le fac şi cauze, şi modele de promovat în societate. Un singur şi mic exemplu de hobby adus la nivel de promovare este pescuitul catch&release. Într-o discuţie de ordin moral din anii ’90, îmi permiteam să pledez în faţa „alor noştri” – puternic influenţaţi în a prelua din exterior tot felul de vinovăţii căutate la intelectuali precum Mircea Eliade -, spunând că România are nevoie de modele morale mai mult decât de petrol. Continui să susţin, mai ales astăzi, această „bursă de valori şi principii” imanente identităţii româneşti. Principala calitate pe care o apreciez la un om este Caracterul, fără doar şi poate! Am învăţat asta de la trei oameni determinanţi şi fundamentali pentru istoria României: de la regele Carol I, de la Corneliu Coposu, via Iuliu Maniu, şi de la părintele Nicolae Steinhardt, disident şi deţinut politic în regimul comunist. Primul spunea că România are nevoie de caractere mai mult decât de experţi; Corneliu Coposu a fost singurul model de caracter integru al politicii din perioada postdecembristă, iar Monahul de la Rohia, autorul Jurnalului Fericirii, spunea că, mai mult decât religia, sexul sau educaţia unui om, contează Caracterul! Altfel, principiul pasiunilor mele este cel al Sfântului Augustin: „Iubeşte şi fă ceea ce vrei!”, un fel de talisman al independenţei mele.  Cărţile mele preferate sunt din multe direcţii: de la Biblie, la Punct. Contrapunct a lui Aldous Huxley, de la Craii de Curtea-Veche şi Moromeţii, la Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar. Sau, în registrul policier politique – chiar ultima carte pe care v-o recomand, mai ales vouă, lucrătorilor în domeniul siguranţei naţionale – A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, de Liviu Tofan, un „caz şcoală” din istoria asasinatelor politice ordonate de regimul comunist de la Bucureşti.

FP: Care este cea mai mare dezamăgire pe care aţi trăit-o? Dar cea mai mare bucurie?

LM: O să încep cu cele ale bucuriei: nu se poate compara starea de graţie trăită în timpul Revoluţiei cu nicio bucurie lumească, profană. Aşa ceva este la fel de rarisim ca trecerea unei comete cu coadă în timpul nunţii tale personale. Revoluţia este starea supremă de graţie a unui popor, în spiritul căreia am crescut, şi la icoana acestui eveniment istoric din decembrie ’89 mă închin. Mai există, desigur, bucuriile din registrul „civil”, cum ar fi marile mele realizări: familia mea de acasă, cu cei patru copii, familiile de la Salvaţi Delta şi de la Radio Guerrilla şi bucuria cu care vindeam din mână, în Gara de Nord, ziarul Caţavencu, al cărui fondator sunt. Şi mai merg până la satisfacţii umaniste şi ecologiste: interzicerea vânătorii sau a pescuitului la sturion în Delta Dunării, realizări cu care pot spune că am motive serioase de mândrie şi satisfacţie. La dezamăgiri pot să rostesc un singur nume, cu mai multe capete de acuzare: România în devenirea ei şi marile injustiţii ce o bântuie şi care o să ne bântuie până când vom isprăvi aceste patru mari dosare de „crimă originară” ale naşterii democraţiei româneşti: Revoluţia, mineriadele, retrocedarea proprietăţii naţionalizate şi dosarele torţionarilor comunişti (niciunul dintre ei nu este condamnat azi pentru crimă, în condiţiile în care statul nostru a condamnat comunismul ca genocid la adresa poporului român).O altă dezamăgire este presa, a patra putere în stat, care a ajuns, în ultimul timp, mai degrabă o acţiune de rating şi de political public relations şi un teritoriu „invadat” de interese, decât un watch dog independent al democraţiei româneşti. Şi încă o dezamăgire şi un eşec al nostru: ne confruntăm cu cea mai puternică şi destabilizantă emigraţie a românilor pe unitatea istorică de timp. E o tragedie a resurselor umane naţionale ca peste 3,5 milioane de români destoinici să activeze azi în exil, pentru că ţara lor nu le-a putut oferi prea multe satisfacţii acolo unde s-au născut.

FP: Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?

LM: Familia înseamnă ai mei, patria şi limba în care m-am născut. Este izvorul spiritual al celui mai scump combustibil care mă animă. Toate aceste noţiuni sunt graniţele vizibile ale sufletului meu românesc. Vorba lui Petre Ţuţea: „Sunt român şi, ca român, mă socot buricul pământului”.

FP: Cum aţi defini România unor oameni veniţi de pe o altă planetă, care n-ar avea nicio informaţie despre ceea ce se petrece pe glob?

LM: Aş defini-o prin vreo două bancuri autoironice, autoironia fiind una dintre calităţile excepţionale ale românilor. Primul ar fi cel cu naşterea României în anecdotica misticoidă a noastră: „Facerea Lumii. Vine Sfântul Petru în fugă la Dumnezeu şi-i spune: Doamne! Iartă-mă, căci o fac de bună credinţă! Am uitat să repartizăm pământ românilor! Dumnezeu: Nu pot să cred! E clar că sunt obosit în aceste zile! Uite cum facem, Petre: am pus eu pentru mine deoparte un pământ, ia-l, te rog, şi dă-l românilor!”. De unde şi morala de-a dreptul heraldică pe care o ştiţi cu toţii: „Avem o ţară (prea)frumoasă. Păcat că-i locuită”.

Ca ecologist, om de satiră şi drept creştin, trebuie să recunosc că această anecdotă este definitorie pentru etosul şi istoria noastră. Însă prima condiţie a succesului este conştiinţa faptelor noastre. A doua mare condiţie a ridicării noastre ar fi coeziunea naţionala, unde este de muncă încă o generaţie de aici încolo.

FP: Care este părerea dumneavoastră despre democraţia românească?

LM: Am crezut că democraţia şi capitalismul sunt acelaşi lucru. Nu sunt! Am crezut că democraţia vine de la sine. Nu vine! Capitalismul l-am făcut „de cumetrie” – vorba preşedintelui Iliescu – neştiind să gestionăm averea naţională şi fiind mai degrabă preocupaţi de trecerea ei în proprietate privată şi personală, punând profitul de moment înaintea interesului naţional. Iar democraţia nu am predat-o în şcoli şi asta se vede cu ochiul liber în incapacitatea societăţii de a genera o democraţie reactivă, care să creeze „sănătate” şi competenţă în sistemul public administrativ românesc. În momentul acesta, se dă o luptă între nostalgia „siguranţei” sociale comuniste şi democraţia capitalistă pe care o avem. Vorba Elisabetei Rizea, vrednica femeie din rezistenţa anticomunistă din zona Câmpulung Muscel: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea!”.

FP: Cu ce a îmbunătăţit Caţavencu democraţia din România?

LM: Caţavencu a fost o „mănăstire Shaolin” a presei româneşti. A fost şi sper să mai fie o tribună satirică de luptă împotriva corupţiei, împotriva naţionalismului grobian, a moravurilor „grele” din capitalismul rezidual comunist în care trăim. Caţavencu a luptat la baionetă pentru drepturile individuale şi culturale ale minorităţilor, a relatat dezvăluiri şi a militat cu vocaţie satirică pentru restaurarea şi retrocedarea proprietăţii. A adus românilor un curaj şi o avangardă a protestului public în societatea civilă. În plus de asta, a influenţat definitiv retorica şi stilistica presei române. Ba mai mult, un bătrân ofiţer al societăţii informaţionale postdecembriste mi-a zis, bătându-mă pe umăr: „Băiete, noi am predat la şcoală după anchetele voastre din Caţavencu!” Caţavencu a fost o mică „biblie” satirică a multor generaţii de tineri români. Face parte integrantă din cultura urbană a democratizării României.

FP: Ce înseamnă Delta Dunării pentru un român care locuieşte, spre exemplu, într-un sat din Timiş?

LM: Ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne Transilvania pentru un sătean din Dobrogea: una dintre marile comori ale acestui pământ binecuvântat. Nu este doar „o baltă din fundul curţii” României, unde ne duceam în taberele comuniste de vară, nu este numai un loc în care sindicatele pescuiesc în concediu vara sau parlamentarii vânează toamna. Este un al nu-ştiu-câtelea motiv de mândrie naţională, conştiinţa faptului că avem, pe teritoriul românesc, un monument din patrimoniul mondial UNESCO. Nu putem scoate din tabloul heraldic naţional Delta Dunării, aşa cum nu putem ignora Dobrogea cu Tomisul, Capidava, Adamclisi şi poetul Ovidiu, cu cele peste patruzeci de situri istorice ale sale. Este, în ordinea marilor resurse româneşti, locul cu cel mai mare potenţial ecoturistic internaţional neexploatat al României. Este a treia rezervaţie umedă ca biodiversitate din lume. Orice român ar trebui să ştie despre comoara de lângă Marea Neagră, pe care o gestionăm însă destul de îngrijorător şi o putem pierde distrugând-o.

FP: De ce v-aţi angrenat într-un proiect de salvare a Deltei? Mai aveţi şi alte obiective din aceeaşi sferă?

LM: Pentru că m-am născut la Marea Neagră, am învăţat să înot în portul Tomis, am copilărit la Dunăre şi cred cu tărie că a face rău Naturii înseamnă a ne face rău nouă. Sloganul nostru, la Salvaţi Dunărea şi Delta, este: „În luptă cu oamenii pentru Binele Naturii şi, în final, pentru binele oamenilor!”. Şi pentru că eu cred că farmecul nostru discret stă în comuniunea cu Natura, în autenticitatea relaţiei cu pământul pe care prinţul Charles al Marii Britanii a găsit-o, a remarcat-o şi a îndrăgit-o în Transilvania, am o vorbă: „România trebuie salvată pe bucăţi, dacă cei care ar trebui să o salveze ca ţară nu sunt în stare”. Şi asta fac. Sunt implicat în dezvoltarea societăţii civile verzi şi sunt membru al Coaliţiei de Mediu din România. Dar nicio cauză nu mi-e străină, când e vorba de patrimoniul acestei ţări.  Sunt profund indignat de ceea ce se întâmplă cu patrimoniul edilitar şi cultural al României. De cum clădirile istorice sunt doborâte la pământ într-o definitivă ilegalitate şi în locul lor apar „bucătării” ale grupurilor de interese imobiliare, în cârdăşie cu înalţi demnitari ai statului. Sunt indignat de cum vestigiile istoriei românilor sunt tocate în troaca intereselor corupte. În altă ordine de idei, sunt de-a dreptul gata să pun mâna pe armă când e vorba despre jaful silvicol din pădurile României, „plămânul” verde al acestei ţări, din care am pierdut un sfert. Şi cum statul nu poate opri braconajul resurselor naturale ale României… Sunt implicat în toate aceste cauze şi pot să vă spun că nu mă las.

FP: Care este fapta de care sunteţi cel mai mândru?

LM: Sunt mândru de fapta pe care visez încă să o realizez pentru binele comunităţii naţionale. Faptele noastre sunt ecou în eternitate! Iar eu nu am dreptul să vorbesc în numele ei despre mine (râde).

FP: Este Presa a patra putere în stat?

LM: Este şi nu este. Presa este a patra putere în stat în măsura în care este independentă de orice agende patronale sau oculte. Dacă presa nu e la distanţă de două spade de celelalte trei puteri în stat, se cheamă că nu e presă, ci un act de public relations al unor grupuri de interese, fie ele şi legitime. Aşa cum lobbyul legalizat, în opinia mea, este şpaga fiscalizată a unor grupuri de interese legitime, aşa şi partizanatul presei este un lobby legalizat al intereselor patronale şi nu al intereselor de informare ale publicului. Cea mai liberă perioadă a presei române a fost când presa era în proprietatea ziariştilor. Aşa cum Justiţia ar trebui să fie în „proprietatea” deplină a magistraţilor. Şi mi-aş dori o mai discretă implicare a serviciilor secrete în presa din România. Mult mai discretă, dacă înţelegeţi ce vreau să zic… Şi cum ar putea să fie presa a patra putere de stat, când este considerată, în mod stupid şi nedemocratic, o „vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale”, adică un „inamic” al celorlalte puteri din stat? Asta este o concepţie, mă iertaţi, securistică. Presa este o grădină a societăţii la care trebuie să plivim toţi şi un must al democraţiei pe care Thomas Jefferson, unul dintre părinţii naţiunii şi Constituţiei americane, o punea înaintea guvernului ca importanţă.

FP: Ce înseamnă „Secolul XXI va fi ecologist sau nu va fi deloc!”?

LM: Exact ceea ce vrea să spună, la propriu. Pericolul catastrofelor ecologice ne poate distruge lumea pe care, în numele progresului, am adus-o în pragul nesustenabilităţii. Este o parafrază a mea la celebra spusă a lui André Malraux, care spunea că „secolul XX va fi religios sau nu va fi deloc”. Ne îndreptăm cu 180 la oră spre un zid, într-o maşină în care nu ne prea merg frânele, asta este realitatea „din teren”. Iar România merge cu 200 la oră către acest zid, din punct de vedere al protecţiei mediului.

FP: Care este proiectul dumneavoastră de suflet?

LM: Statuia Elisabetei Rizea în faţa Casei Scânteii, un monument de care istoria noastră are nevoie la fel de mult ca de statuia lui Carol I din faţa Bibliotecii Centrale Universitare. Acesta este dedicat, până la urmă, tuturor femeilor din spatele bărbaţilor cu arma în mână în lupta împotriva comunismului, morţi în luptă aşteptând ca aliaţii să îndrepte oribilul accident istoric la care românii nu îşi doreau să participe, confirmând şi atestând asta cu sacrificiul a peste un milion de ani de închisoare politică şi a cinci milioane de victime. Ştiţi că România este singura ţară în care nu există un muzeu al dictaturii comuniste?!! Ceea ce este ruşinos în ordinea justiţiei de care vorbeam mai devreme.

FP: Cum aţi defini trădarea?

LM: Trădarea nu mai este, în opinia mea, doar o „vânzare de ţară”, în accepţiunea clasică, de manual. Corupţia la nivel înalt, spre exemplu, este asimilată cu subminarea economiei naţionale. Trădarea nu mai este doar un schimb ilegal de informaţii cu o putere străină, ci mai ales reaua şi corupta credinţă în raport cu interesele românilor, în faţa românilor. Unii numesc politica „curvă”. Curvăsăria în politică înseamnă trădare, de la un anume nivel al tranzacţiei cu caseta de valori naţionale.

FP: Cum percepeţi cuvântul Securitate?

LM: Din păcate, este cel mai urât cuvânt al istoriei recente! Ceea ce ar trebui să fie un concept onorabil este, din motive pe care am să le descriu imediat, o mare problemă nerezolvată a establishmentului politic românesc. Preşedintele Constantinescu ne spunea, la un moment dat, că CIE/DIE este marele câştigător al tranziţiei în materie de „foste” servicii. La ora când a spus-o, nu am „metabolizat-o” prea bine. Nu vreau să „bârfesc” niciun serviciu secret românesc însă, când mă uit că, în topul celor mai bogaţi zece români, opt sunt foşti securişti, cred că o să înţelegeţi despre ce vorbesc. Fosta Securitate este, de fapt, marea câştigătoare a tranziţiei! Şi nu spun asta dintr-o frustrare materială, ci dintr-una morală. Gândiţi-vă, într-un necesar exerciţiu de imaginaţie, că cei mai bogaţi cinci oameni din Germania, la douăzeci şi trei de ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ar fi fost ofiţeri SS nazişti. Ca să pun o oglindă a comparaţiei atât de relevantă încât nu-i mai trebuie nicio dezvoltare, puteţi să mă numiţi fundamentalist sau taliban, dar aici vorbim despre crime ascunse sub preş. Ceea ce schimbă puţin perspectiva în ordinea sănătăţii democraţiei româneşti.

FP: Cum va arăta România în 2034? (adică peste 22 de ani, câţi au trecut de la Revoluţie până acum)

LM: Va arăta mult mai bine sau nu va mai exista deloc! Eu cred însă în destinul României. Dar cred că trebuie să schimbăm ceva fundamental în abordarea reformelor statului român și în educaţia copiilor noştri. În calitate de creştin practicant, cred în renaştere şi în Înviere, deci nu am cum să cred altfel despre România viitorilor douăzeci de ani. Corneliu Coposu îmi spunea, în particular, că nu ne sunt de ajuns cei douăzeci de ani „brucanieni” ca să ne refacem, ci tot atât cât am pierdut, după legea nescrisă a refacerii în pendul. Am pierdut patruzeci şi cinci de ani, ne refacem în patruzeci şi cinci de ani. Aşadar, suntem de-abia la jumătatea terapiei intensive, cu probleme serioase de stabilitate şi deficit structural major.

FP: Ce-şi doreşte Liviu Mihaiu pentru copiii săi?

LM: Să trăiască fericiţi şi mândri că sunt români, în România. Nu e simplu acest vis simplu. Şi asta v-o doresc tuturor celor care trăiţi în România şi în limba română!

FP: Ce sfat le daţi lucrătorilor din domeniul informaţiilor?

LM: Să nu uite niciun minut că, deşi munca lor este pentru societate, nu pot jertfi, bazându-se doar pe prezumţii, libertatea nici unui singur om în numele „omletei” supraindividuale numită siguranţă naţională! Ei trebuie să apere şi să promoveze acest bun public, cum spuneam, pentru cetăţeni, nu împotriva lor! Şi să nu confunde bârfa sau răzbunarea politică ori personală cu ceea ce au de făcut, ce ţine de cele mai înalte valori şi responsabilităţi! De asemenea, le-aş mai spune să lupte pentru decomunizarea României. Să se despartă, din orice punct de vedere şi definitiv, de fosta Securitate! Şi să se deschidă spre societatea civilă militantă, care are obiective altruiste, aşa cum sunt, prin fişa postului, şi cele ale lucrătorilor din comunitatea de informaţii. Succes pentru Patrie!