Motto: „Cartea de vizită a unui popor o reprezintă, în afară de grija faţă de natură şi mediul înconjurător, cultura şi tradiţiile sale”
Aşa cum nici oligarhia financiară nu are convingeri doctrinare, aceasta împrumutând conjuctural orice ideologie care îi serveşte interesele, nici ecologia nu ar trebui să afişeze influenţe ideologice. În primul caz, cel al oligarhiei financiare, scopul este obţinerea de profit, respectiv ridicarea în slăvi a gândirii de consum. În cel de al doilea caz, scopul are o importanţă vitală pentru apărarea existenţei umane. Ecologia trebuie să pornească de la premiza că natura este creaţia divină, iar omul, respectiv guvernanţii sau factorii politici de oriunde în lume, nu sunt proprietarii planetei, ci doar administratorii temporari ai ei.
Distrugătorii de mediu vor răspunde nu numai în faţa semenilor, a copiilor, a viitorului, dar şi în faţa lui Dumnezeu.
Omul constituie pentru natură, aşa cum este un oaspete într-o încăpere, doar un utilizator de scurtă durată, după care va veni un altul şi aşa mai departe. Astfel ne aparţine responsabilitatea pentru generaţiilr viitoare, fapt ce impune să ne întrebăm zilnic: oare ce vom lăsa urmaşilor noştri? Dumnezeu a făcut natura cel mai frumos „dar”. A creat „NATURA” înaintea omului, însă constatăm din păcate că acest „DAR” (care nu este nelimitat, natura nedispunând de resurse nelimitate), este atât de distrus de acţiunea umană. Zilnic ne subminăm suportul vieţii pe planetă, acţionând negativ asupra principalilor factori ai vieţii. Ne punem întrebarea, în condiţiile în care viaţa materială este tot mai îmbelşugată, de ce nu este mai evoluată şi viaţa spirituală, respectiv a conduitei omului în raport cu natura? De ce omul, prin activitatea lui, în goană permanentă după profit, distruge mediul înconjurător? Până unde are dreptul omul să stăpânească lumea? Cine este în măsură să corecteze această stare de fapt? Iată de ce putem spune că anumite evenimente care se întâmplă în zilele noastre – furtuni, uragane, cutremure, inundaţii catastrofale, alunecări de teren, etc nu reprezintă altceva decât planul pedagogic al voinţei divine asupra omenirii, pentru a o corecta, a o conştientiza faţă de pericolul acţiunilor şi conduitei sale negative. Se poate spune că fenomenul încălzirii globale a venit peste oameni ca o pedeapsă divină sau ca o consecinţă a erorilor noastre.
Dacă omul poate să stăpânească natura, acest drept nu trebuie privit ca o libertate absolută, ci doar ca o limitare impusă de „Creator”, că suntem supuşi legilor naturii şi moralei, care nu pot fi neglijate.
Sensul suprem al credinţei noastre este menţinerea şi protejarea vieţii de pe pământ. Din păcate, ecologia nu este încă o problemă de larg interes în România.
Discuţiile laice, religioase sau pur teologice despre mediu nu duc nicăieri, fără o susţinere practică. Orice simpozion sau dezbatere pe această temă reprezintă doar încercări de conştientizare la o infimă îndreptare. Şi aceasta în planul conduitelor umane, după care orice progres în respectivul domeniu se pierde pe parcurs, aşa cum realitatea o dovedeşte cu prisosinţă zi de zi. Iată de ce este necesară o strategie. Să cântărim bine ce facem, numai ce ne foloseşte cu adevărat. Să trăim şi … ecologic. Altfel rămânem în pasivitate şi pe mai departe ostateci ai poluării industriale, cu repercusiuni grave asupra calităţii vieţii pe planetă. Dacă pe copii îi educăm să respecte mediul ambiant, să protejeze natura, ei vor duce mai departe mesajul. Este singura salvare: conştientizarea tinerelor generaţii. Credem că este necesară introducerea în ciclul primar, alături de religie, a unei noi discipline de studiu care să se numească „Ecologia habitatului, alimentaţia raţională şi protejarea mediului ambiant”. În România nu se conştientizează bogaţiile naturale pe care le avem. Doar prin copii, care sunt cel mai uşor de convins, se poate realiza educaţia celor mari. În felul acesta, respectul pentru protejarea naturii va fi reactivat prin copii. De aceea, credem că adevărata ecologie o vor desăvârşi generaţiile viitoare, prin educaţie şi cultură, în zeci de ani de acum încolo. Putem să ne întrebăm, unde am fi ajuns dacă nu se introducea religia în şcoli? Trebuie să dăm copiilor aripi să zboare cât mai departe şi rădăcini să vină acasă, să rămână acasă. Nerăbdarea este o dimensiune universală şi oarecum normală pentru fiinţa umană. Totuşi, ceva solid se clădeşte în timp, cu răbdare. Nu întâmplător răbdarea este considerată una dintre cele mai mari virtuţi. În acest context, al răbdării şi eficacităţii în timp, credem că demersul nostru în a propune un nou subiect de studiu, legat de ecologie, încă din ciclul primar, alături de religie, va avea un impact pozitiv în gândirea şi conduita viitoarelor generaţii.
Stelian Drondoe
Fii primul care comentează