Ne-a reţinut în mod deosebit atenţia o afirmaţie a lui Ştefan Bănulescu, de la care s-ar putea porni o dezbatere privind crezul său artistic: „Printre ambițiile unui prozator cea mai tenace este dorința de a scrie simplu și limpede. Fantasticul, cred, vine după aceea, când s-a evitat complicația inutilă a lucrurilor. Un scriitor nu poate veni de nicăieri și pleca spre nicăieri. Fără o lume a sa, structural a sa, un om de condei riscă să fie adoptiv al tuturor conjucturilor”[1].
Ideile lui Bănulescu privind rolul și rostul scriitorului și a scrisului sunt clar exprimate în interviuri, unde oferă răspuns întrebărilor despre menirea și aspirațiile omului de condei, despre ce este sau ce ar trebui să fie o operă literară.
Scriitorul este numit un „biet lucrător cu condeiul”, iar „Autorul” este re-gândit din punctul de vedere al scriitorului care cunoaște diferența dintre a scrie și a fi autor. Succesul izvorăște din regăsirea sau identificarea cu un anumit univers, poate acela al copilăriei, care a devenit și universul prozei sale și care s-a transformat într-un „imperiu dispărut”. Urmaș al acestui univers, autorul se simte obligat să-l poarte cu sine: „Eu trebuia să-l port cu mine. El dacă sfârșise prin alții, eu nu aveam dreptul prin sfârșitul meu să-l sfârșesc. Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. […] Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit și trăiește încă în foarte mulți oameni. E o memorie istorică a societății românești, a vieții spirituale românești. Nu este o evaziune în ireal. […] Când am pornit și începusem să scriu, să se prefigureze nuvelele, chiar romanul, care s-a prefigurat înaintea nuvelelor, Cântecelor de Câmpie, eu n-am pornit cu ideea, chiar dacă eram gata să le public, eu eram un om al câmpiei și știam c-am pus sămânța și aștept să ies a doua zi cu secera. De aceea nu am regretat și nu am suferit că nu s-a publicat. Am zis că așa cum grâul, sau o anume plantă a lui Dumnezeu, are timpul lui de înflorire. […] Nu se poate, dacă eu am muncit la ea. E o muncă înmagazinată acolo, o fărâmă de minte, nu se poate ca ea, dacă mai are și o sămânță și o putere, puțină putere de a trece peste timp, să nu-i vină ceasul”[2].
Fantezia și reportajul este un text foarte important întrucât aici descoperim crezul artistic bănulescian. Deși incipitul este înșelător, „Nu fac decât să transcriu unele consluzii pe care le-am notat în urma unui schimb de păreri, avut cu o seamă de tineri colegi reporteri.” se accentuează parcă forțat detașarea și obiectivitatea. Autorul face o distincție între ficțiune, asemănată cu termenul „literatură”, și realitate, adică reportaj. El observă faptul că această nouă specie este la modă cerută și căutată de cititori deoarece surprinde „miezul secolului”. Se abordează tematica reportajelor, forma, limbajul și se subliniază necesitatea fanteziei în creație. Este importantă selecția faptelor și viziunea, reflectarea realității în text. Inedită este identificarea ipostazei de reporter cu aceea de personaj al unei lumi reflectate în oglinda conștiinței auctoriale.
Miracolul scriitoricesc, harul redării ce ține de cel al creației, constă în modul în care actul artistic a fost gândit , iar timpul irosit în lucrările greșite a stat la baza celor izbutite. Pentru Ștefan Bănulescu a scrie presupunea mai mult decât a așterne cuvinte pe hârtie; el „trecea cuvântul printre degete și prin cerneală”, citea și recitea textul până când simțea sunetul muzicii interioare a cuvântului.
„Este în proza lui Ștefan Bănulescu o sfidare a nimicului. Pe acest artist îl fascinează golul, sau interstițiile, sincopa, suspendarea, absența. Ceva din elaborarea vădit dificultoasă a prozelor sale, din scrisul său amenințat de sterilitate, din respirația sa scurtă, înăbușită, denunță opresiunea vidului. Cuvintele nu se mulează voluptuos pe lucruri, ci, descoperind golul acestora, urmăresc parcă tiparul lor negativ. Dar într-o asemenea căutare nu e de mirare că adeseori cuvintele lipsesc, se ascund, dispar ca râul furat de hăuri subterane. Arta lui Bănulescu este un mod de a face o virtute dintr-o lipsă, o binecuvântare dintr-o condamnare”[3].
Autor al unei proze tragice, cu infuzii de grotesc și absurd, Bănulescu scrie într-un stil narativ modern și cu tendință spre parabolă, prin vehicularea unor motive literare, autohtone și universale, totul rodind pe seama unei autoconfesiuni înfrigurate. De la început se impune obstinația temelor, subiectelor, tehnicilor narative, din ce în ce mai perfecționate, ducând la o unificare a întregii opere. Tehnica mozaicului favorizează aprofundarea semnificațiilor și preocuparea atentă pentru stil, în perspectiva unui program de creație exemplar.
Foarte sensibil la dramele premonitive ale colectivității, Bănulescu își asumă cu tenacitate ordonarea unui material imens, trecând, cronologic, de la investigarea eseistic reportericească a realității în Drum în câmpie (1960), la viziunile din nuvelistică și poezie, ce propun un „univers spiritual sever” cu „documente lirice” corespondente, apoi la roman, „teritoriu imaginar”, transfigurat prin recurența motivelor literare”[4].
Tehnica narativă e complicată și savantă, prozatorul e un artist al nuanțelor și al stilului multivalent. Există întotdeauna un prim plan de expunere, care cuprinde esențialul, nararea unor evenimente așa cum se petrec, sau cum s-ar putea petrece în realitate, dar o situație, un gest, uneori un simplu cuvânt, trezesc un lanț de asocieri neașteptate și ne vedem proiectați în alte planuri, care, păstrând legătura cu primul, declanșează ecouri în alte și alte direcții. Nota definitorie o aflăm în jocul permanent dintre real și fantastic (fabulosul folcloric), cu momente aproape nesesizabile de trecere dintr-o parte în alta, asemeni lui Caragiale sau lui Gogol, diferența constând în faptul că, la Bănulescu, efectul se îndreaptă spre comic nu spre dramatic.
„Personajele ca și oamenii vii trebuie lăsate libere să se desfășoare pentru a obține ceva de la ele. Personajele strâmbate de patimile autorului, personajele inoculate insistent cu opiniile obositoare ale autorului nu sunt personaje firești. Un scriitor care se respectă nu face poliție cu personajele sale. Marea satisfacție a unui scriitor e atunci când, în desfășurarea scrierii paginilor, personajele sale îi fac surprize, îi răstoarnă previziunile”[5]. La Bănulescu personajele evoluează în decorul neschimbător al câmpiei și circulă liber între nuvele, povestiri și roman. Perspectiva este uneori schimbată, dar personajele nu rămân „încremenite” într-o atitudine definitivă. Nici măcar moartea nu pare să le schimbe viața în destin; ele continuă să rătăcească pe câmpie mult timp după ce existența lor terestră a luat sfârșit, purtate de propria lor legendă, devenind figuri mitice ale acestui pământ, care, în amurgurile fierbinți de vară, dă naștere mirajului cunoscut sub numele de „apa morților” în Masa cu oglinzi. Legenda evoluează, iar oamenii continuă să trăiască și să-și urmeze cursul existenței împreună cu ea. Portetele lui Bănulescu rămân „neterminate”, deschise viitorului, care le poate adăuga oricând noi trăsături, nu rareori imprevizibile.
Vigilent, scriitorul observă scurgerea timpului pe suprafața câmpiei, fără să piardă din vedere punctul de întâlnire dintre istorie și mit, o „frontieră” mai mult imaginară, asemeni liniei orizontului. Timpul, în diversele lui ipostaze, devine cea de-a patra dimensiune a „locului”; și ia în stăpânire ținutul imaginat de scriitor, mai întâi „Provincia de Sud-Est”, apoi, corectându-i geografia și imprimându-i amprenta imaginarului, „regat”. „Acest teritoriu, ale cărui frontiere sunt fixate de ficțiunea literară, se situează în realitate pe firul Dunării, parte în Bărăgan, parte în Dobrogea, și include orașe ca Babadag, Brăila, Tulcea, Călărași; comunicația cu lumea largă se face prin delta marelui fluviu care vine să se verse în Marea Neagră. Dar în calitatea lui de Provincie de Sud-Est acest teritoriu se recomandă de pe acum ca o creație a autorului, care avea să atingă forma ei deplină în ciclul Cartea Milionarului, și să devină pentru Ștefan Bănulescu ceea ce este ținutul Yoknapatawpha pentru William Faulkner: <<locul>>, descris fără culoare locală, fără pitoresc, fără ornamente folclorice, unde personajele își capătă identitatea și unde destinele lor individuale devin interogații fundamentale ale existenței”[6].
Ana-Maria Prodan Scheau
[1]Ștefan Bănulescu, Opere, vol.II, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, ediție îngrijită de Oana Soare, prefață de Eugen Simion, 2005, pp. 309-311
[2]Ibidem, p. 387-388
[3]Nicolae Balotă, Universul prozei, București, Editura Eminescu, 1976, p. 130
[4]Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români, vol. I, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, p. 283
[5]Ștefan Bănulescu, op. cit., vol. II, p. 329
[6]Georgeta Horodincă prefață la Ștefan Bănulescu, Un regat imaginar, București, Editura Allfa, 1997, p.VIII-IX
Fii primul care comentează