Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci cînd erau mici și lipite toate de mine, că într-o zi se vor transforma ca în Exorcistul, aș fi rîs cu muci, m-aș fi bătut cu pumnii în piept și aș fi împărțit și vreo doi, să fie, cui ar fi îndrăznit să spuie așa o grozăvie. Cine, vietățile astea minunate, dulci și roz cu sclipici, înduioșătoare, mici, haioase și teribile? N i c i o d a t ă! Păi cum, domnule, nu aveam eu cei mai cuminți copii? Cei mai bine educați? Cei mai atașmentparenting-izați? Nu dormeam eu cu ele în pat, cu piciorul uneia în ficat și capul celeilalte în rinichi? Nu ne juraserăm iubire eternă, nu semnaserăm pact că ne vom pupici cu băluțe tuată viața? Nu auzeam eu de dimineață pînă-n asfințit și încă o bucată după, înlănțuită de brațele grăsane, mămucă te iubesc la infinit și-napoi? Nu ne ghinghineam noi, nu ne căcăleam, nu ne iubileam pe vecie? Nu eram eu, citez, cea mai bună mamă din partea asta de galaxie?
Nimic, dar absolut nimic din copilăria lor, nu m-a pregătit pentru adolescență. Nu a fost o trecere lină, pe nesimțitelea. Cînd vine, te lovește cu leuca, ți-o dă la gioale de nu te poți reechilibra hăhăă, cîțiva ani. Cam pînă trece, așa. Cum ce? Adolescența lor, firește. Și, pe rînd, uimirea, șocul post-traumatic, anxietatea și senzația de înnebunire iminentă.
Erai obișnuită cu teiubescuri și îmbrățișări dese? Șterge-te pe bot sau, deh, hrănește-te din amintiri, mă-so. Ești în plină epocă a lui lasă-mă-n-pace, frate-ce-mă-enervezi și alte dulcegării din astea, de-ți strepezesc dinții și-ți urcă tensiunea la etajul zece. Posibil să ai nevoie de multe calmante sau chiar de cîțiva psihologi și psihiatri. Azi afli că chiulește, mîine că fumează, poimîine fuge de acasă să vadă cum e, răspoimîine că nu mai e virgin(ă) sau că se droghează. Sau nu afli, că te minte, și tu te amăgești că fiu-tu/fi-ta e cuminte, nu face ca ceilalți derbedei lipsiți de educație. Adevărul îl știe doar copilul și vreo mamă mai cool a prietenului/prietenei. Tu dormi liniștit, habar nu ai cine e monstrișorul care doarme în camera fostului tău copil. Mulți dintre părinții adolescenților care mi s-au perindat prin casă în două ture de adolescență, copii mișto cu care am rîs, am fumat pe terasă, ale căror povești le-am ascultat în premieră pentru un adult, dormeau liniștiți fără să aibă habar cine le sunt odraslele, care le e anturajul, ce fac și ce gîndesc, ce îi doare și ce îi neliniștește, unde greșesc. Nu aveau curiozitatea asta, preferau să defileze cu sintagma copilul meu nu e așa, nu face asta, fiindcă nu știau cum să se descurce cu adevărul și luau în brațe o minciună comodă și autoflatantă. Ceilalți copii, ai altora, sunt răi, needucați, fumează, chiulesc, fac sex, se droghează, ai lor sunt copii model, doar sunt ai lor, nu au cum fi altfel. E de neacceptat, pur și simplu, un alt adevăr decît cel pe care și-l și îl repetă.
Dacă ești genul de părinte cool, le afli direct în figură. Dacă i-ai încurajat să-ți spună ce gîndesc, le-ai fost prieten, pregătește-te să afli-n față tot ce ai gîndit tu despre mă-ta și tac-tu cînd aveai 15, 16, 17 ani. Fără menajamente, că nu au pe stoc la vîrsta asta. O să-ți zică tot ce gîndesc despre tine și viața de rahat pe care ai dus-o, fiindcă, în caz că nu îți amintești, și tu dețineai la vîrsta aia nu doar toate adevărurile lumii, ci și toate certitudinile.
Citește continuarea AICI
Fii primul care comentează