Am parcat mașina sub un dud, lângă care un bătrânel simpatic, trecut de 75 de ani, cu cadru, se afla într-o conversație cu un om care strângea sacii de gunoi. M-a privit câteva clipe, omul în verde s-a îndepărtat cărând sacii, iar eu m-am apropiat așezându-mi breteaua ghiozdanului. L-am privit și l-am salutat zâmbindu-i „bună ziua!”. Expresia lui de bucurie este greu de descris în cuvinte, reflexul de a se ridica în picioare sau doar s-a înclinat, vârful sandalei proptindu-i-se într-un picior al cadrului s-a reașezat. „Să-mi trăiești, tată dragă!” mi-a spus cu emoție și voce tremurândă, bătrânelul în maiou, cu pantaloni scurți și cu pielea albă. În acea singurătate, la lumina soarelui de iulie, cel mai frumos soare al verii, bătrânelul solar, bolnav trupește dar cu inimă de adolescent, s-a umplut de viață din două cuvinte scurte pe care i le-am spus în treacăt. Și iar fără să vreau m-am întristat și m-am mâhnit, gândindu-mă la semnificații, simbolistici și resurse. Iar prin minte mi-au trecut fețele stupide ale unor dichisiți cu „păsărică” în cap și fără vreo o grijă pentru propriile portofelele, ticsite de carduri bancare multicolore, și nici, doamne ferește, nu-și pun vreo problemă de suflet, în afara de momentele când plâng din orgoliu răniți de vreo fufă care le-a dat flit. Își îngrijesc „bărbițele” serbede sau poartă vestimentații după ultima modă, dar fiind goi pe dinăuntru, ca niște clădiri părăsite, strâmtorați (la propriu) vestimentar, ca niște rude de salam învelite în bumbac sau in, vorbind mereu despre nimic și lăudându-se cu asta.
Dar nu despre proștii ăștia am vrut să scriu, culmea, bunătatea, singurătatea și bunul simț doar mi-i actualizează, pentru că, guru al detașării să fi fost, tot n-aș avea cum să-i ignor, căci ei sunt peste tot: în trafic, în birouri, în instituții și în vacanțe. M-am întrebat (a câta oara?) cine suntem noi să ne dorim moartea bătrânilor, să ne batem pe resurse care nu ne aparțin și să ne lăcomim la mult mai mult decât avem nevoie, pentru că, așa ne găsim scuze, viața se poate desfășura numai într-o continuă ascensiune și noi avem nevoie…nevoie, nevoie, nevoie, care de fapt nu e nevoie. Acum cât suntem tineri și viguroși, chiar acum le vrem pe toate, căci după…nu se știe. Noi nu avem de fapt nevoie de prea multe, însă nu știm asta. Sigur avem nevoie să fim buni, ca să putem primi (sau nu) bunătate.
„Să trăiești, tată dragă!” este în limbajul bătrâneții și al singurătății un strigăt al suferinței omului bun, care este sufocat și minimizat în jungla de beton, în care de multe ori blocurile interminabile colcăie de persoane dar nu și de viață.
Ea, viața reală, cea care de cele mai multe ori nu are acele punți ale comunicării inimă către inimă, privire către privire, întâlnirile banale, cotidiene, involuntare, la fel de sincere ca cele din prietenie, pentru că ambele sunt dezinteresate, lipsesc. Ne lipsește salutul din întâmplare, spus unor necunoscuți de la care nu vrem ceva, pentru a fi mai buni și mai fericiți.
Dar câte flituri atitudinale mi-am luat până la această pepită de aur – această reacție de bucurie. Cu toate astea nu m-am supărat. Uneori m-am enervat dar rar m-am supărat în viață. Azi am sărbătorit o bucurie interioară, bucuria mea era și bucuria bătrânelului solar și invers. – „Să trăiești, tată dragă!”.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează