În copilărie jucam adesea un joc care solicita şi energie fizică şi emoţională. La Cugir se numea „pălitea”, „prinsa” sau „atinsea”. Acum, căutând online să văd dacă mă ajută internetul, am găsit numai variante de jocuri virtuale. Regula era să fugi după ceilalţi, dacă tu „erai” şi să-l atingi folosind formula „tu eşti!”. Cel atins, ajungea în postura de a fi el cel care trebuia să „vâneze” şi alerga după restul copiilor. Scrierea mea nu este însă despre jocul în sine ci despre o boală sufletească de a cărei gravitate mă tem. Prietena de cândva, de profesie psiholog, a unui foarte bun prieten, i-a semnalat acestuia faptul că, după comportamentul pe care îl are, fata cu care eu încercam să construiesc ceva la vremea respectivă, este afectată de o maladie sufletească numită „fear of commitment”. Pe scurt, o frică de angajament. Puteţi citi despre ce este vorba, mai pe larg, pe internet. Pe foarte scurt, această boală sufletească se manifestă printr-o labilitate comportamentală în relaţia de cuplu. Mai poetic, astăzi este soare, mâine înnorat, din punct de vedere al percepţie ideii de viaţă şi al mesajelor transmise către partener. Este un proces de bulversare a partenerului de viaţă prin indecizie. Transmiterea către acesta a unui sentiment de nesiguranţă, încât ajunge să nu mai ştie dacă este într-o relaţie sau nu. Această alternanţă „cald-rece”, manifestată din punct de vedere sufletesc, poate să-l distrugă pe cel aflat în postura de victimă, dacă iubeşte. Ca să glumesc, pe mine nu m-a omorât dar iată, scriu multe poezii la baza cărora stă durerea şi neîmplinirea de cândva. Uneori mi se pare că a trecut o veşnicie de-atunci, alteori mi se pare că a fost ieri. Când sunt singur, am sentimentul că am prea mulţi ani şi vreau să construiesc repede o relaţie care să se metamorfozeze în familie. Când sunt cu cineva, după ce mă entuziasmez la început, ajung ulterior să fiu hipersensibil la semnale negative şi să am sentimentul că mai aveam timp să ies cu fete, pe care să le descopăr, pentru că sunt încă foarte tânăr. Este şi aceasta o formă de labilitate dar care uneori m-a salvat. Cu responsabilitatea eu n-am avut niciodată probleme. Mi-am asumat de adolescent o relaţie pe care am trecut-o prin altarul bisericii şi în care am stat în total aproape un deceniu. Nu-i uşor lucru să porneşti de pe băncile liceului şi să treci prin anii tentanţi ai vieţii de student o relaţie, ca apoi să o oficializezi şi să o mai ţii patru ani. Sincer spun, că în acea inerţie, iar acest lucru nu cred că este de bine, cred că o ţineam şi în zilele noastre, dacă se simţea, în ultimii ani, un minim efort şi din partea cealaltă. Aşa a fost să fie şi nu regret nimic. După încheierea celei mai lungi relaţii pe care am avut-o vreodată, am avut un sentiment de libertate extraordinar. Simţeam că respir din nou şi îmi venea să sar în sus de fericire. M-am grăbit să îmi asum însă o nouă relaţie şi din păcate exact cu cine nu trebuia. Am făcut naveta prin Europa şi am exersat loialitatea de la distanţă, ca să primesc la schimb foarte multe dejecţii sufleteşti. N-am nicio îndoială că Dumnezeu a dat lecţii aspre celor care m-au rănit, însă acest lucru nu m-a eliberat de o memorie sufletească tristă care m-a ofilit şi mi-a diminuat încrederea în mine pentru o perioadă. Următoarea experienţă a fost din nou una serioasa. Cea mai serioasă din punct de vedere al implicării mele emoţionale. Pe acest calup de viaţă, cu amintirile pe care le-a strâns, despre gesturi şi fapte, s-au construit cele mai multe din scrierile mele poetice. A fost iubire, vorba Mădălinei Manole. Degeaba însă. Aşa cum bine este descrisă piesa în care „Acasă la tata” în care joacă prietena mea, tânăra actriţă constănţeană, Ana-Maria Ştefan: „oamenii aleargă într-un cerc şi fiecare iubeşte pe altcineva”.
În acest caz mie aşa mi s-a întâmplat. Iubeam pe cineva care iubea pe altcineva. Acel „altcineva” , „cadavrul viu” din poezia mea, îmi făcea prezentul un calvar prin gesturi şi „apariţii”, de la distanţă, prin mesaje cu impact emoţional puternic, printr-o presiune pe care o punea pe ea. Fie ea era prea slabă, fie îi dădea putere cu bună ştiinţă. Totul era un calvar în care tristeţea şi bucuria alternau în formele lor extreme. Aveai sentimentul că ai trecut peste un hop şi că relaţia va intra în normalitate, trăiai o seară minunată, ca apoi, a doua zi, să ţi se propună despărţirea şi distanţa eternă. Cum să-i vorbeşti unui îndrăgostit despre despărţire? Acum, punându-mă într-o situaţie inversă, poate că şi celălalt era în dificultate. Poate că prinţesa ne rănise pe amândoi şi având acest sentiment de vinovăţie, tolera mai uşor aceste incursiuni. Cert este că nimeni nu se simţea bine sufleteşte. O mare greşeală pe care o facem, atunci când nu suntem bine sufleteşte, este să încercăm altceva. Nu reuşim decât să facem un „experiment” sufletesc otrăvitor pentru sufletul nostru, în care se ciocnesc amintiri din trecut, mari aşteptări pentru un viitor mai bun, dezamăgiri şi gesturi foarte frumoase, dor şi năduf, toate într-un amestec dureros. Când nu suntem „limpezi” din punct de vedere sufletesc, nu avem cum să luăm decizii bune. Dacă mai avem şi un caracter responsabil, tindem să rămânem în continuare în acea situaţie, fie pentru că ne este jenă să ne despărţim, fie pentru că ne impunem speranţa sau credinţa că o să se rezolve. Îmi este tot mai clar, cu cât trece timpul, după ce am experimentat destul de mult ca să-mi pot da seama, că începuturile trebuie să ne găsească vindecaţi, ca să putem lua cele mai bune decizii. Nu ştiu în câţi ani se vindecă rănile iubirii. Unele nu se vindecă niciodată. Durerea aceea moale, pe care o provoacă unele amintiri din trecut, este un semn că efectele iubirii, în totalitate, nu se vindecă niciodată. Cu toate acestea o iubire nouă se poate construi pe fundaţia vechii iubiri. O iubire nouă nu trebuie să fie în conflict sau să se compare cu vechea iubire. Ea trebuie să o accepte, tocmai pentru că este sentiment de dragoste şi nu altceva. Este dureros ca cineva să-ţi vorbească de cât şi cum a iubit. Ne place să auzim numai cât a suferit celălalt, bucurându-ne că am putea fi noi salvatorii vieţii lui. Bucurându-ne la gândul că, în caz că nu merge, ştim că celălalt are experienţa suferinţei şi deci va înţelege despre ce este vorba. Nu ştiu ce stă la baza inconsecvenţei mele, spre exemplu, în viaţa personală. Pot confirma însă faptul că am făcut multe dintre greşelile despre care am scris. Nu mi-am lăsat timp suficient după o despărţire, am mai dat mesaje mai mult sau mai puţin „interesate” şi am căutat paliative ca să trec peste un moment sau altul. Am ignorat, tocmai eu, cel care scrie mult despre sentimente, faptul că despărţirea provoacă atacuri de panică. Aceste stări trebuie depăşite cu o anumită răbdare şi înţelepciune şi cu gândul că, până la urmă, viaţa nu este numai „cuplu” iar singurătatea nu se învinge numai prin cuplu. Mai sunt şi momente când lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrei tu să se întâmple, iar dacă realizezi şi accepţi această situaţie, este un semn clar de maturitate. Vorba unei fete pe care am cunoscut-o în primăvara lui 2011: „nu fii supărat, oamenii nu te pot iubi când vrei tu!”. Aşa şi este. Nu poţi fi iubit când şi cum vrei, însă poţi semnala ce ai simţit în anumite momente de viaţă, iar dacă acest lucru te ajută, atât pe tine, cât şi pe cei care sunt în jurul tău, este deja un prim pas înspre vindecare. Nici mie nu-mi place să vin acasă şi să mănânc singur şi să n-am cu cine schimba o vorbă. De-asta când bunică-meu, care chiar azi împlineşte 81 de ani, îmi spune că este singur, mă face să-l ascult cu condescendenţă. El se plânge însă unui „alt singur”, care sunt eu. Spre deosebire de el, eu am prieteni şi oameni în jur, pentru că sunt tânăr şi am o viaţă activă. În schimb el, la vârsta mea, avea deja doi copii, familie. Am început cu jocul „pălitea” pentru că, am avut sentimentul că l-am jucat cu cineva, care atingându-mă, mi-a dat o boală sufletească şi a fugit. E doar o senzaţie, nu cred că este aşa. Ce ştiu sigur este că n-aş da niciodată mai departe o astfel de boală dacă aş avea-o. Ştiu cât poate răni şi ce efecte lasă. Aş prefera mai bine să ies din joc şi să stau cuminte pe margine până mă vindec, citind deopotrivă poezii şi rugăciuni pe care să le înţeleg.
P.S. „El fără zăbavă
Faţa adevărată o ia şi sclipirea firească”
Flaviu Predescu
Moto: „Tremură ea şi, scăpându-şi din mână şi furca şi fusul
Cad jos. Iar teama-i spori frumuseţea…” (Ovidiu, Metamorfoze)
Fii primul care comentează