Pe cât de mult ne iubim părinţii, trebuie să recunoaştem că au un dar de a enerva pe care nu îl mai are nimeni. Din miliardele de oameni care populează planeta, nici unul nu m-ar interesa dacă mi-ar comenta că am spart un pahar; dar când o face mama, simt că parcă iau foc—ce contează că acum e paharul meu, cumpărat din banii mei şi că pe mine nu o să mă afecteze absolut deloc lipsa lui din dulapul din bucătărie.
Dar mamele au un dar de a duce problema mai departe (ca atunci când eşti într-o relaţie de mult prea mult timp şi îţi permiţi aproape orice cu persoana cealaltă); şi uite cum, de la un pahar care costă mai puţin decât un pachet de ţigări ajungem să îmi analizăm mie comportamentul la modul cel mai general. Ca şi cum paharul ăla stă ca dovadă a faptului că nu ştiu să îmi îngrijesc şi să îmi preţuiesc lucrurile, că sunt neîndemânatică şi neatentă. Aa, da, şi dacă în timp ce stăm de poveşti în bucătărie şi ea găteşte, se întâmplă că ea să verse faină, e tot vina mea, că am ţinut-o de poveşti!
Dar ce mai contează asta acum? Cu noroc ne vedem o dată pe lună, şi în intervalul scurt de timp pe care îl petrecem împreună şi să vrea să mă scoată din minţi nu-i mai iese chiar ca înainte. Problema e că, pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi dau seama că deşi nu le vociferez, mi se întâmplă de multe ori să am aceleaşi gânduri ca ale mamei mele. Poate că nu o spun cu voce tare, dar când văd ca iubitul meu a spart paharul—pe care i-am spus de atâtea ori să nu-l mai ţină la 2 cm distanţă de mouse—mi se pare că o şi aud pe mama mea, cu o voce satisfăcută şoptind: Vezi cum e? Vezi cum e? Şi mie, după cum am mai spus, chiar nu-mi pasă de paharul ăla!
Aşa că trec de fiecare dată printr-un proces de autoeducare, conştientizând că reacţiile atât de similare cu ale mamei nu ţin de ceva moştenire genetică—sunt rezultate ale educaţiei şi obişnuinţei. Cred că femeile în general preiau foarte multe de la mamele lor, şi poate tocmai din cauza iubirii pe care o simt faţă de ele, tind să treacă cu vederea mai toate defectele şi să ierte orice reacţie exagerată. Dar pe principiul ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face, hai să ne chinuim puţin să vedem cu ce defecte am crescut şi am învăţat indirect să le iubim, că poate, poate cei din jur nu le vor privi cu ochii inocenţi ai unui copil.
Fii primul care comentează