Prieten cu un geniu

Visul meu de tânăr elev a fost acela de a ajunge student în Timișoara. Mi se părea ceva fabulos să poți ajunge din Cugir, un oraș muncitoresc, student într-un oraș  cosmopolit… Da, nu râdeți, în 1975, Timișoara era plin de studenți străini, de broscani (italieni veniți la agățat), de sârbi, șvabi, unguri. Un oraș fremătător, influențat cultural de „occidentul decadent”, (atât cât ne era permis de tovarăși…) cât  și de instituțiile  socialiste încă incomplet pervertite: Teatrul Național, Opera,  Baletul,  Orchestra Simfonică, Ansamblul Folcloric „Doina Banatului” … În chioșcuri se găseau încă revistele „Salut les copains” și „L’Humanite”, în baruri mai puteai  comanda un Kent-Café sau la Braseria Italiană încă te puteai înfrupta cu o ruladă din mușchi de porc  stropită cu cabernet de Recaș… Doamne, ce vremuri bune!

Am ajuns în Timișoara cu trenul, direct în Gara de Nord. Acolo trebuia să prinzi tramvaiul „6” și să mergi în centru la Rectoratul Politehnicii, să primești repartiție în cămin. Problemă mare cu tramvaiele astea, pentru că aveau două numere: unul scris cu cifre arabe și altul cu cifre romane. Am stat două ore pe peron până a venit un tramvai cu „6” sus și „VI” jos…Mai târziu am aflat că cifrele romane reprezentau doar numărul de depou.

În Complex, numai cămine studențești. Cinci în cameră, cam mulți, dar ce ne păsa nouă, aveam 19 ani. Mâncam crenvurști în corn (hot dog cum le spune astăzi)  și langoș cu brânză ca să putem bea o bere apoi la Grădina Bănățeană sau la Bastion. Încă se mai putea consuma pe buletin. Adică, dacă nu aveai bani, lăsai buletinul la chelner și în două zile veneai cu banii și-ți recuperai „identitatea”…Dimineața, cu un leu, mâncam cornuri cu lapte la Vaca Socialistă (un lacto din centru) iar five o’ clock-ul ni-l petreceam în Complex la Cățeaua Leșinată. Aici l-am vazut pentru prima dată pe Maestrul…Era un băiat slab, înalt, sfios, bine crescut. L-am cunoscut prin intermediul unor colegi de la Facultatea de Mecanică.Veniseră  și ei, ca și noi,  la o cafea adevărată  (nechezolul nu apăruse încă) iar moda ceaiului nu prindea la români. Mi s-a părut un ins de treaba, „valabil”,  cum spuneam noi. Apoi, o perioadă, nu ne-am mai văzut, aproape că-l uitasem când, după vreo câteva luni, am nimerit, așa mai mult din curiozitate decât atras de arta scrisului, în redacția unui periodic : „Forum Studențesc”. Imediat, privirea mi-a fost  atrasă de silueta înaltă a Maestrului. Cineva îmi spunea în șoaptă să fiu atent că în câteva momente voi avea o caricatură semnată de Ștefan Popa Popas. Așa a și fost. M-a privit în ochi, mai degrabă căutător decât provocator, a stăruit câteva momente cu privirea asupra mea și până să-mi revin la starea inițială am și avut în față o caricatură. Semăna bine cu mine și totuși avea ceva care mă neliniștea. Caricatura parcă  scotea în evidență o latură mai puțin vizibilă a caracterului meu…Atunci mi-am dat seama că Maestrul nu face o simplă caricatură. El te descompune pentru ca apoi să te recompună într-o manieră personală. Interesant, poate chiar un pic provocator. Doar observându-l îți dai seama că în privirea sa se pot citi o multitudine de atitudini și de stări. „Un caricaturist bun te descoase. Prin ochi îţi citește sufletul. Trebuie să fie un extraordinar psiholog pentru a comprima esenţa unui om pe o foaie de hârtie. Caricatura nu trebuie să reprezinte masca omului. E o greșeală pe care o fac frecvent mulţi caricaturiști ai lumii.” Asta spunea Ștefan într-unul dintre puținele sale interviuri. În timp am devenit și eu ziarist, coleg de redacție cu Maestrul Ștefan Popa Popas. O redacție în care numele sonore nu lipseau: Ioan T Morar, Lia Lucia Epure, Marcel Sămânță, Gheorghe Crișan, Mircea Bârsilă și mulți, mulți alții. Ștefan era însă o figură aparte. Avea felul său personal de a vedea și interpreta lucrurile. El a dat o față nouă întregii noastre gazete. A fost propunerea sa de a susține cât mai multe rubrici permanente în paginile publicației. Toate erau evidențiate printr- o grafică de excepție. Revista, în general, a început să aibă o personalitate nouă, să-și contureze o formă și să se axeze pe o prezentare modernă. Iar bomba “bombelor” a venit în 1979 când „Forumul Studentesc” (așa se numea publicația noastră) a fost prezentată și promovată în „INTERPRESS GRAPHIC” (o publicație internațională a presei), noi fiind prima gazetă românească evidențiată în acest organ internațional. Cui i s-a datorat acest lucru? În primul rând maestrului Popa Popas. Era o experiență terifiantă să petreci o noapte în tipografie alături de el  și de linotipiști.  Nu aveau liniște până nu se prezenta totul perfect. Ștefan era un nonconformist,  schimba ceva de fiecare dată. Punea suflet în tot ce făcea. Cu timpul, au început să curgă și premiile. Primul a fost la Confolens în Franța, apoi unul în Japonia,  pentru ca până la sfârșit să primească atât de multe încât nici el nu și le mai amintește pe toate. Caricatură, desen satiric, pictură, orice avea legatură cu desenul prezenta importanță pentru el. Lucrarea de diplomă și-a prezentat-o în desen animat. A fost o premieră în ingineria românească. Așa că tânărul bănățean (s-a născut în Caransebeș), care a facut liceul la secția specială de matematică, a devenit inginer. Și nu orice fel de inginer, ci unul de nota 10.  Ingineria avea să-l ajute enorm în cariera sa viitoare: „Eu gândesc inginerește, sunt organizat inginerește și lucrez inginerește”, îmi mărturisea Maestrul într-unul din dialogurile noastre. Ne leagă o prietenie  veche, de pe vremea studenției. Astăzi, de câte ori trece prin Alba Iulia, nu uită să mă anunțe. Locul său preferat în zona noastră este Complexul Turistic „Sapte Cetăți” de la Pianu de Jos și aici, la Pianu, se simte ca acasă.  Iar Tudor,  administratorul, îi este un apropiat. Nu pleacă niciodată fără să lase un desen sau o caricatură. Ștefan este un generos. Cel mai generos dintre toți cunoscuții mei. Și spun asta nu pentru că ne dăruiește totdeauna câte un desen minunat, ci pentru că este o persoană pozitivă, iubitoare de viață și de oameni. Pentru că el dăruiește în fiecare clipă câte ceva semenilor: un sfat, o pildă, un ajutor, o capodoperă.. .Nici nu mai știe câte acte de binefacere are la activ, dar nici nu s-a preocupat să țină o evidență. A participat la nenumarate acțiuni de binefacere și n-a refuzat niciodată pe nimeni. Un suflet deschis, un talent debordant, un inovator în tot ceea ce face, „un cetățean internațional”. Am spune chiar unul de elită dacă ar fi să ne amintim frumoasele cuvinte ale directorului Academiei Internaționale de Arte din Roma, profesorul Giorgio Cegna : „Popas este un cetățean al lumii, el nu mai aparține numai României, ci întregului mapamond”. Este, cu siguranță, unul dintre cei mai cunoscuți artiști. A făcut portretele a peste 200 de șefi de guverne și de state, s-a întâlnit cu mai marii lumii: Putin, Obama, Barosso, Merkel șamd. Desenează mai repede decât computerul (motiv pentru care a și intrat în Guiness Book)  și are o energie infinită. Stă ore întregi pe scaun și desenează pentru oameni, în timp ce aceștia pozează, la rând, pentru realizarea portretelor. Ștefan nu copiază, așa cum am mai spus, el descompune și compune după niște reguli numai de el știute și lasă câte o picătură din talentul său în fiecare lucrare. El se alătură semenilor cu o mare bucurie, rupând câte ceva din lăuntrul său și dăruind… Dar iată ce ne mărturisește el: „Când fac un portret, îl înțeleg pe cel din fața mea și apoi îl așez pe hârtie. De fapt este un schimb energetic. În portret,  ochiul reprezintă oglinda sufletului, iar expresia grotescă, respectiv caricaturală, nu este influențată de starea mea. În portret, harul Domnului reprezintă 99%.” Două sunt evenimentele care i-au marcat viața artistică de până acum. Primul îl reprezintă  Marele Premiu al Academiei din Moscova, iar al doilea, cel mai recent, este expoziția de la Vatican denumită „Papi e Santi” (Papi și Sfinți), expoziție organizată la propunerea Papei Benedict al XVI-lea. Suveranul Pontif, un mare admirator al Maestrului, îl plasează pe Ștefan între primii 100 cei mai importanți oameni ai planetei. Câteva dintre tablouri vor fi expuse definitiv în sala papilor alături de capodoperele celor mai de seamă artiști ai lumii. Dar iată că Ștefan Popa Popas nu este numai un caricaturist pentru că în tot mai multe din ultimele sale creații el face pictură adevarată, „ușor leonardescă dar și modernă”,  după cum avea să sublinieze critica italiană de specialitate. Face niște portrete incredibil de expresive, desigur „amendate” de compunerile și descompunerile geniului său artistic, dar de o frumusețe și o claritate aproape divine… Vă mărturisesc că nu-mi stă în obicei să laud oamenii. Mai degraba îmi place să-i privesc cu un ochi critic și să-i clasific într-un anume fel. Cu Ștefan însă n-am reușit acest lucru. Are și el cusururile sale dar mai presus de toate are talent și are geniu. Cum aș putea astfel să-l clasific? Unde ar trebui să-l așez? Eu n-am mai cunoscut alte genii…N-am avut șansa să stau alături de Da Vinci, de Einstein, de Hawking. Am avut însă marele noroc de a fi prieten cu Maestrul și acesta le-a suplinit pe toate.

Radu Matei Todoranaracerkombohacker код активации