Ştie toată lumea că în politică până şi IMPOSIBILUL devine câteodată POSIBIL. Lumea aceasta ocupată cu politica este atât de „mişcătoare”, atât de pervertită şi de cameleonică încât nu-i poţi atribui nicio calitate. O numeşti „clasă politică” şi atât. Nu-i mai poţi cere nimic. În schimb, îi dai. Îi dai votul, îi dai bani, investeşti încredere şi speranţă, amanetezi viitorul copiilor tăi şi bunăstarea familiei tale. Adică, TOTUL! Şi totuşi, politica este un rău necesar! Politicienii conduc statele, ei iau decizii importante în numele naţiunilor şi chiar în numele omenirii întregi. Iar electoratul – chiar şi cel mai instruit şi civilizat – se mulţumeşte cu rolul de „chibiţ” criticând în flux continuu deciziile politicienilor, comentându-le, enervându-se sau făcând „haz de necaz”. Atunci, unde sunt oamenii serioşi? Unii se amestecă în masa „chibiţilor”, alţii, în cea a politicienilor. A treia categorie – foarte restrânsă, de altfel – se transformă în teoreticieni, analişti sau observatori. Mai găsim totuşi câţiva aşa-zişi nedecişi care nici ei nu ştiu exact cu cine votează, ceea ce înseamnă că interpretează rolul de „cetăţeni turmentaţi”, atinşi mai degrabă de propagandele „perfide” ale ultimelor clipe de campanie electorală. În definitiv, ce concluzie am putea trage? Nu există decât una singură şi anume aceea că: „Fiecare naţie îşi alege conducătorii pe care îi merită!” Şi, prin urmare, „desfiinţând” la infinit clasa politică nu ne „desfiinţăm” oare şi pe noi înşine?
Desigur, puteţi spune unii dintre dumneavoastră că nu mergeţi la vot, că vă este lehamite de ţinuta morală a candidaţilor, că nu vă interesează politica… Nimic mai fals, acest mijloc de protest nu denotă superioritate aşa cum s-ar crede, ci inconştienţă, lipsă de atitudine, amorfism… Şi ca să vă exemplific, vă voi reda o discuţie pe care am purtat-o cu un grup de studenţi, vreo 30 la număr:
„- Stimaţi colegi, câţi dintre dumneavoastră aţi fost la vot în ultima campanie electorală destinată alegerilor parlamentare?
Au ridicat mâna vreo şase… Apoi unul dintre ei m-a interpelat:
– N-avem pe cine vota, sunt toţi corupţi, sunt toţi comunişti. N-avem pentru cine să mergem la urne…”
Da, nu aveau pe cine vota pentru că ei (tinerii) nu votează de vreo douăzeci de ani şi atunci cine să îi reprezinte? Nimeni altcineva decât politicienii pe care îi avem. Alţii noi nu sunt, iar cei tineri sunt propuşi şi promovaţi tot de către cei vechi, după nişte criterii proprii raţionamentelor lor cunoscute (ca să nu zic învechite). Prin urmare, absenteismul electoral nu reflectă, de fapt, acea lehamite a unor „fiinţe superioare” ci, mai degrabă, o derivă intelectuală, o letargie, o iresponsabilitate. Vă garantez că dacă 90% dintre tinerii noştri ar fi votat în aceşti douăzeci de ani de tranziţie, cel puţin jumătate dintre aleşii noştri de astăzi ar fi fost alţii. România ar fi arătat altfel, criza poate nu ne-ar mai fi afectat.
Conform unor simple raţionamente putem spune că noi, de fapt, în ultimul timp, suntem conduşi de către aleşi minoritari (ca să nu zic nelegitimi). Astfel, dacă participarea la vot este de 50% şi guvernul este format de către o coaliţie care însumează 51% din voturile exprimate, aceasta înseamnă că noi, românii, vom fi conduşi de către o minoritate de 25,5%, legală de altfel, dar insuficientă pentru reprezentativitate. Acestea sunt jocurile democraţiei. Democraţia este scumpă şi noi plătim pentru atitudinile şi convingerile noastre mai ales din punct de vedere al absenteismului. Absenteismul este boala „democraţiei” româneşti, boală care stă la baza tuturor relelor înfăptuite de politicieni.
Noi, alegătorii de rând, suntem de vină pentru tot ceea ce ni se întâmplă, pentru relele şi bunele pe care cu responsabilitate trebuie să ni le asumăm, pentru faptul că suntem judecaţi aspru de către alte naţii, pentru faptul că n-am reuşit în douăzeci de ani decât să ne lamentăm, să construim cu o mână şi să distrugem cu două. Aşa că „votul” rămâne una dintre cele mai mari datorii ale noastre, datorie pe care o avem faţă de familie, faţă de categoria socială căreia îi aparţinem, faţă de partidul cu care simpatizăm şi mai ales faţă de ţară. Nu spun cuvinte mari, dar, aşa cum ştiţi cu toţii, vot cu vot, puţin cu puţin şi schimbăm soarta ţării… Facem un pas spre prosperitate. Să votam cu o mână şi să construim cu două.
Dr. Radu Matei Todoran
Fii primul care comentează