Homi Bhabha are o propoziţii pe care o repetă atât de frecvent, atât în scris, cât şi în discursul vorbit, încât n-ar fi greşit să considerăm că ea însumează, deopotrivă, problemele şi soluţiile lumii contemporane, în viziunea distinsului profesor de la Harvard: globalizarea începe acasă („globalization begins at home”). Desigur, el vorbeşte de pe poziţiile unui intelectual preocupat de postcolonialism, ceea ce nu înseamnă, însă, că argumentele teoretice din spatele acestei propoziţii nu pot fi aplicate şi în partea de Europă pentru care postcolonialismul e doar o curiozitate intelectuală, şi nu o experienţă trăită; vorbesc, desigur, de Europa aflată, până nu demult, în spatele Cortinei de Fier şi, în special, de România. În principiu, el afirmă că ceea ce înţelegem prin cultură naţională e contaminat, fără nicio conotaţie calitativă a termenului, de o identitate „hibrid”, a emigrantului sau a fostului colonizat, care împarte acum, în calitate de cetăţean, acelaşi spaţiu naţional cu fostul colonist. Aşadar, văzută în aceşti termeni, globalizarea nu mai e un fenomen care se tranşează între o naţiune şi alta, între o cultură şi alta, ci o realitate care se desfăşoară intern, înăuntrul fiecărei culturi. Ce putem aplica, însă, de aici, culturii române? Păi, în primul rând, extrapolând, putem înţelege prin colonizat o metaforă a celuilalt, a minoritarului, în cazul românesc. În această lumină, am putea să examinăm cultura română pentru a vedea în ce măsură ea este română, în termenii etnici pe care îi vehiculează discursul naţionalist, şi în ce măsură ea e un conglomerat de contribuţii ale diferitelor minorităţi (evreiască, maghiară, bulgară, rusească, turcă etc.), articulate toate într-o identitate culturală contemporană. Dacă lăsăm cifrele să vorbească, trebuie să fim atenţi la ceea ce au ele, cu adevărat, de transmis. Bunăoară, naţionaliştii ar cita recensămintele sau estimările asupra structurii etnice a României, din 1867 şi până în zilele noastre. Cifrele par a le da dreptate: 81,8% din populaţia totală a tării este reprezentată de români în 1867, 71,9% în 1930, 85,7% în 1948, 85,7% în 1956, 87,7% în 1966, 88,1% în 1977, 89,5% în 1992, 89,5% în 2002, 88,6% în 2011. Aşadar, dacă ne oprim aici, discuţia despre influenţa covârşitoare a minorităţilor asupra culturii moderne a României, nu pare a avea niciun fundament. Nu mă voi opri, însă, aici. Nu pentru că aş avea o agendă ascunsă, ci pentru că, pur şi simplu, n-ar fi corect. De ce? Păi, în primul rând pentru că statisticile citate încorporează, în mod evident, atât populaţia urbană, cât şi pe cea rurală. Or, deşi România a fost şi este şi astăzi, într-o mai mică măsură ca la început, o societate rurală, modernizarea ei culturală e rodul covârşitor al mediilor intelectuale urbane. Aşadar, dacă vrem să avem o imagine coerentă, vom cita structura etnică a marilor centre universitare şi a mediilor urbane în primul rând (înainte de intervenţia criminală a comunismului în structura etnică a statului). Oricât s-ar fi străduit Iorga şi alţii ca el să ne convingă de contrariul, modernizarea României, ceea ce este ea astăzi, e rodul unei efervescenţe culturale urbane şi nicidecum rurale. Faptul că în anul de graţie 2012, minorităţile din zonele urbane ale României nu mai reprezintă, statistic, mare lucru, se datorează nu atât lor sau unor condiţii obiective, cât, mai ales, politicii duse împotriva minorităţilor de regimul comunist. De exemplu, deşi evreii, conform istoricului Marius Oprea, reprezentau 3,1% din populaţia ţării, în 1930, ei constituiau nu mai puţin de 30% din populaţia capitalei, în acelaşi an. Astfel de cifre pot fi citate, în acelaşi sens, cu referire şi la alte minorităţi (a se vedea cărţile istoricului Lucian Boia). Aşadar, la momentul formării statului român (1859 şi 1918), România nu era nici pe departe atât de omogenă etnic pe cât ne place să credem. Identitatea acestui stat a fost, de la bun început, şi ar fi fost şi pe mai departe de n-ar fi existat Holocaustul, legile antievreieşti dintre 1940 şi 1942, dislocarea minorităţilor maghiare, germane şi evreieşti în timpul comunismului, o extrem de interesantă contribuţie multi-etnică ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi, identitar vorbind. Aici, teoriile lui Homi Bhabha încep să devină fecunde pentru noi. Căci, acceptând evidenţa că statul român e construcţia, deopotrivă, a românilor şi a minorităţilor lui etnice (care, în anumite zone, timpuri şi medii sociale nici măcar nu erau minorităţi, statistic vorbind!), scăpăm de obsesia românităţii noastre, înţeleasă etnic. Statul naţional de astăzi, unde minorităţile sunt, numeric, nesemnificative, arată aşa nu pentru că asta ar fi fost evoluţia lui naturală, ci tocmai pentru că, obsedaţi de ideea unei naţiuni monoetnice, comuniştii l-au transformat în mod forţat, în aşa fel încât el să apară astăzi monoetnic. Minorităţile României nu au dispărut pe cale naturală, nu au fost asimilate, ci, pur şi simplu rejectate sistematic, anihilate cultural şi fizic, vândute la export (există şi un mercurial; ştim astăzi cam cu cât vindea Ceauşescu un evreu sau un german) prin politică oficială, de stat. Înainte de a se produce, însă, fenomenul, minoritarii au lăsat urme în cultura şi identitatea noastră, urme pe care nu le putem şterge prin decret sau prin discurs politic. Aşadar, iată o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm noi, în interiorul propriilor noastre graniţe, în interiorul propriei noastre mentalităţi, căci, nu-i aşa, globalizarea începe acasă. Totul începe acasă. Interesant este că şi astăzi, în problema ţiganilor români din Europa, mentalitatea românească procedează conform aceleiaşi paradigme. Ei sunt hoţi, violatori, tâlhari, de vreme ce noi suntem filantropi, suflete mari, conştiinţe universale. Ca şi în cazul celorlalte minorităţi, însă, nu există ei şi noi. Într-un articol publicat în „Vremea”, în (nota bene!) 1935, Eliade citează un proverb care circula în epocă: „Quand quelqu`un vole, c`est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c`est une manie. Quand tout le people vole, c`est la Roumanie”. Deci, stereotipiile nu sunt deloc de dată recentă, ele nu au apărut, aşa cum ne place astăzi să credem, pentru că, odată cu integrarea României în UE şi chiar înainte, minoritatea romă a invadat Europa, stricându-ne imaginea. Ele existau acolo încă din zorii făuririi statului nostru. Şi, aici speculez, dar cred că nu fără temei, o bună parte din ceea ce este astăzi provincial, primitiv, gregar în România, vine tocmai din faptul că, în loc să lăsăm minorităţile să contribuie fecund la identitatea noastră, le-am anihilat, le-am redus, le-am minimalizat, le-am negat. În loc să-i lăsăm pe evrei, pe saşi, pe secui, pe bulgari, pe turci, pe maghiari etc. să ia parte la construcţia identitară românească, aşa cum au făcut-o atunci când au fost lăsaţi în pace, i-am exclus sistematic, întâi prin legi şi mai apoi prin discurs. În loc să ne bucurăm că, prin ei, avem acces la marea cultură europeană, i-am respins ca pe un organism străin.
P.S: Autorul acestui text nu este nici evreu, nici maghiar, nici tătar, nici turc şi nici bulgar. El este român, chiar şi în accepţiunile cele mai primitive ale termenului (precum cea a lui Nae Ionescu). Pe cât poate genealogia proba, el e născut din generaţii succesive de români.
Ovidiu Ivancu
După ce am citit textul, am găsit a fi total de prisos P.S.-ul, pentru că te citisem deja, din aiurelile scrise de tine. Tu chiar înţelegi ceva din lumea în care trăieşti?! Poţi să îmi aminteşti numele unui singur preşedinte care a fost etnic român, după 1989? Să înţeleg că te simţi atît de prost încît dai întîetate, în a vorbi şi acţiona în numele majorităţii, minoritarilor? Oare cine o fi adus aici bestialul experiment criminal-comunist, cumva majoritarii români? Cînd te vei trezi să îmi dai de ştire.