Izvorâtă în Grecia Antică, democrația cu toate relele ei, este socotită de către mulți ca cea mai valabilă formă de guvernare. Dintre toate caracterizările ei prin câteva cuvinte mie imi place următoarea: „Democrația este dictatura majorității împotriva minorității”. Matematic, după principiul „mai multe minți la un loc mai multă eficiență” ar trebui ca punerea în aplicare a voinței majorității să te ducă întotdeauna la succes. Matematica nu bate totdeauna cu politica. S-ar putea ca un grup să domine sau să le ofere avantaje la mai mulți din jurul lor și aceștia să voteze la comandă un lucru, constituindu-se astfel majoritatea. S-ar putea ca sistemul să nu permită accederea la masa decizională a altor indivizi care ar strica regulile instituite de ani de zile în societate și care asigură majoritatea. Cred că și în România, în decursul acestui sfert de secol trecut de la căderea, cel puțin teoretică a comunismului, clasa politică emanată din cea dinainte la care s-au lipit elemente care în orice regim politic s-ar fi descurcat, a făcut tot ce i-a stat în putință să închidă democrația într-o colivie. România este exemplul perfect de democraţie cu circuit închis, o ţară capitalistă în care sistemul de valori a fost creat artificial astfel încât supremaţia economică, financiară şi politică să fie doar pentru cei iniţiaţi, pentru ei, membrii din interiorul sistemului. Câteva partide, aproape toate născute din fostul FSN fac legea în poltica românească. Se mai rup în două, se mai adună la un loc, dar în principiu aceleași partide și aceeași oameni conduc și stăpânesc țara. Predarea puterii de la un partid la altul, lucru care este clamat ca o mare realizare a democrației românești nu aduce cu sine decât predarea cașcavalului de la o entitate la alta. Cum ar zice românul „aceeași Mărie cu altă pălărie”. Odată cu cașcavalul se produce și o migrare spre el a traseiștilor de servici care azi predică apă, mâine bere și poimâine vin. Îmi provoacă greață toți tupeiștii și lingăii care, după ce au pus umărul în primul mandat și l-au făcut președinte pe dl. Băsescu, sunt în stare acum să dea vina că nu plouă și e secetă tot din cauza lui. N-am votat în viața mea cu Băsescu dar câteodată stau și mă întreb ce scuze vor găsi socialiștii vis a vis de nerealizările guvernării lor după ce Băsescu își va fi încheiat mandatul? Societatea românească a evoluat în minciună și trădare mult mai departe. Avem nu numai politicieni traseiști, există partide traseiste ce se lipesc la cei ce dețin ciolanul fără nici o reținere. Exemple? PC, UNPR, UDMR. Ce a mai făcut această clasă politică să controleze sistemul? Din trei partide istorice, unul a fost devorat, unul a fost scos în afara vieții parlamentare iar unul a rezistat încă în joc, făcând mari compromisuri. PNȚCD-ul, partid înscris de Seniorul Corneliu COPOSU în clandestinitate (2 februarie 1987) în rândul partidelor din PPE a fost ținta nr. 1 atât din exterior cât și a multor infiltrați în interior, dirijați de noul sistem.Acel sistem de sorginte comunistă, o adevărată conjuraţie reformată „a foștilor”, care l-a învins pe Emil Constantinescu numai după un mandat şi care a lăsat ciungă dreapta românească. PDL-ul, a pregătit astfel ocuparea locului lăsat liber de tentativa de eutansiere prin guvernare a PNŢCD-ului, un partid care a înteles prea târziu că poţi câştiga în România alegerile, nu şi puterea. Uite aşa, pe fondul prăbușirii PNȚCD-ului, PD a suferit o operaţie de schimbare de sex. Ani de zile, PD-ul în calitate de membru în Internaționala Socialistă s-a opus intrării și a PSDR-ului lui Iliescu (acesta intrând doar prin înghițirea partidului istoric PSD, care era și el membru al Internaționalei. Dispariția partidului din 1893 s-a făcut prin trădarea lui Alexandru Athanasiu și a acoliților). PD-ul, face operația și fuge cu trandafir cu tot (trandafirul = semnul social democrației) pe dreapta, la PPE, conducătorul Europei unite. În același timp PD-ul a fost la un pas să devoreze PNL-ul, prin ruperea unei hălci venite pe filiera „Dragă Stolo”.Se închide în acest fel paranteza spectrului politic românesc, de la social democraţie la liberalism, iar FSN-ul anilor de început ’90 îşi găseşte maturitatea democratică. PNL a făcut ce era normal să facă, a fugit de dracul şi a dat de mama lui, în braţele larg deschise ale PSD. S-a lepădat și de această căsătorie. Acum, după atâtea frământări, PNL-ul a ieșit istovit și dezorientat. Colivia reală în care spuneam că e închisă democrația noastră “originală” este construită în fapt pe legile prohibitive de accedere la viața politică. Legi care au fost date de-a lungul anilor și care au tras spuza pe turta partidelor aflate la putere sau a celor aflate în arcul parlamentar. Exemplificând, condiţiile impuse la înfiinţarea unui partid în România îngreunează deliberat apariţia unei forţe politice noi, care să ajungă în Parlament printr-o iniţiativă civică şi nu remorcată de un personaj „providenţial” intens mediatizat şi împinsă din spate de finanţatori ce apoi își vor cere „drepturile”. Cumulativ, e nevoie de minim 25.000 de membri (care să vina din cel puţin 18 judeţe, cu un număr minim de 700 membri/județ). Cele mai multe ţări europene permit înfiinţarea unui partid cu câteva zeci sau sute de membri. România este singura cu ştacheta ridicată la 25.000 de membri fondatori. De la 251 de membri după Revoluţie, înfiinţarea unui nou partid a fost apoi condiţionată de existenţa a 10.000 membri în 1996 şi 25.000 în 2003. În loc sa se lărgească sistemul democratic, el a fost îngrădit continuu pentru a nu crea probleme „băieților deștepți din politică”. În comparaţie cu populaţia României, doar Portugalia (minim 7500 de membri) şi Finlanda (minim 5000 de membri) ar ridica ceva obstacole, cu mult mai mici decât cele de la noi. În plus, în aceste două țări, nu există condiţionarea răspândirii relativ uniforme la nivel naţional. Acest obstacol suplimentar blochează accesul unor formaţiuni care ar putea reprezenta interese locale sau regionale (de pildă, un partid care să lupte împotriva exploatării gazelor de şist din zona Vaslui, sau problema mineritului de la Roșia Montană. Ar strânge poate 25.000 de aderenţi locali dar ar trebui să-şi asigure mii de suporteri şi în restul judeţelor pentru a se putea înfiinţa). Nu demult, Monica Macovei a făcut o propunere. Precizez din capul locului că această doamnă nu este chiar pe placul meu. Dar dacă femeia zice ceva bine, asta e. Trebuie susținută ideea. Ea prezenta faptul că numai la noi este această enormitate privind înscrierea unui partid politic și cerea modificarea legii astfel încât numărul de membri să fie de 50 de ori mai mic, adică de doar 500 din 10 judeţe (sau din 9 judeţe și circumscripţia electorală a cetăţenilor români din străinătate). Păi ce credeți că am văzut pe rețelele de socializare? Au desființat-o pe doamna cu pricina. O grămadă de „oameni de bine”, au făcut-o în toate felurile și i-au transmis să-și ia prostia propusă și să plece cât mai departe cu ea. Ce să mai zic? Dacă aș fi nevricos ar trebui să fug la bufetul din piață, nu departe de biroul unde muncesc și să beau una mică. La popor îi convine așa cum este. Vox populi! N-au stat să analizeze ce a zis, dacă femeia e în dizgrație tot ce emană e o prostie. Așa și cu Băsescu. Dacă mi-o ia omul înainte și zice ceva pe placul meu vis a vis de prostiile guvernării (vezi scumpirea nerușinată a carburanților) nu mai pot să fiu de aceeași părere (chit că-mi bagă aleșii mâna adânc în buzunare) pentru că risc să devin instantaneu „un Băsist împuțit”. Lucru verificat în practică. Nu e mai puțin adevarat că dacă zici ceva de șmecheriile făcute de oamenii lui Băsescu ești un „Uselist (usedist) nenorocit”. Ca în bancul arhicunoscut, ori ai bască ori nu ai ți-o iei pe coajă. Să te înveți minte să nu mai comentezi și să stai acasă la alegeri, să nu mai încurci și tu lucrurile dacă tot nu votezi „cum trebuie”.
A două barieră în succesul unui partid este pragul electoral de 5%, cel mai ridicat din Europa (doar câteva ţări europene folosesc limita de 5%, mai mult găsim însă în Turcia-10% şi Rusia-7%). În sfârşit, există depozitul electoral pe care fiecare partid trebuie să-l depună înainte de alegeri la CEC – este vorba de 5 salarii minime brute pe economie de candidat (2.260 de salarii minime pentru partidul care vrea să aibă liste complete, adică 1,582 milioane lei pentru 452 candidaţi la alegerile parlamentare din 2012). Suma se returnează doar partidelor care au luat minim 2% din voturi la alegeri, în caz contrar se opreşte la bugetul de stat. Bariere, bariere… Din 28 de state UE, în 16 state nu e nevoie de nici un fel de depozit electoral, partidele fiind libere să participe la alegeri fără nici un fel de restricţii; în alte 12 state raportul dintre depozitul electoral maxim necesar şi salariul minim (suma necesară unui partid pentru a se prezenta cu liste complete) variaza între un minim de 3,9 în Austria şi un maxim de 275 de salarii minime în Marea Britanie (dintre vecinii noştri Ungaria si Polonia nu au depozite electorale, in Cehia e nevoie de 226 salarii minime iar in Bulgaria de 31,6). România, cu cele 2260 de salarii minime, reprezintă un caz special în interiorul Uniunii Europene”. România seamănă însă mai mult cu Ucraina (2000 de salarii minime/partid), Tadjikistan (87 salarii minime/candidat), Kazahstan (15 salarii minime pentru fiecare candidat). Când le convine guvernanților ne amintesc de normele UE, când aceste norme „sunt prea democratice”, se aplică cele din Tadjikistan, Kazahstan și Ucraina. Politicienii se uită cu un „ochi la făină și cu unul la slănină”, „foncție de enteres”.
Sistemul electoral din România a făcut din condiţiile gradual impuse noilor formaţiuni un test de eligibilitate şi nu unul de seriozitate cum părea la un moment iar asta este una din cauzele dezinteresul cetăţenilor faţă de alegeri, oferta electorală fiind deosebit de slabă. Iar demobilizarea se produce nu doar în rândul electoratului ci şi al micilor partide care sunt obligate să-si blocheze mare parte din resurse (în final riscând să le piardă) în depozitele electorale în loc să le foloseasca pentru promovare. Promovare de care partidele parlamentare au parte prin lege, prin utilizarea banului public. Sistemul e cu atât mai pervers cu cât, prin intermediul mass-media, le inoculeazi oamenilor ideea că de fapt ei sunt vinovaţi de faptul că nu vin la vot, nu politicienii, vorbindu-se mustrător chiar de votul obligatoriu”. Mai nou, celor numiți să elaboreze noua Constituție le-a trecut prin minte să dea dreptul Parlamentului să respingă inițiative vizând organizarea referendumului național. Încă o dovadă a caracterului închis al democraţiei autohtone. Sfidare: Poporul alege Parlamentul care apoi dă flit poporului, nemaicunoscându-l.
În vederea apropiatelor alegeri Europarlamentare, un grup de politicieni în frunte cu deputatul Remus Cernea au încercat de la începutul acestui an să legifereze modificări ale legii care să îndulcească șansa de participare și reușită a formațiunilor mai mici. Proiectul de lege prevedea reducerea pragului electoral pentru partide la europarlamentare de la 5% (cât este acum pragul politic, arbitrar şi restrictiv), la 3,12% (care reprezintă coeficientul electoral şi care ar trebui să reprezinte pragul matematic şi democratic la astfel de alegeri) cât înseamnă procentajul care ar reveni unui mandat (Romania va avea, din acest an, 32 de mandate). S-a propus şi reducerea numărului de semnături necesare de 5 ori, de la 200.000 pentru partide şi 100.000 pentru independenţi, la 40.000, respectiv 20.000.
Același deputat făcea apel guvernanților, pe bună dreptate, să dea publicității mai repede formularul necesar pentru strângerea de semnături întrucât timpul rămas până la depunerea candidaturilor (cu 60 de zile înainte de data alegerilor) este foarte scurt iar competitorii electorali (partide sau independenţi) trebuie să poată avea răgazul necesar pentru a le colecta. Guvernanților le convine. După ce că sunt partide mari, la putere, ce strâng ușor cele 200.000 de semnături, ei știu din timp ce formular vor impune în Monitorul Oficial. În bataie de joc și ca să bulverseze o eventuală muncă din timp a altui partid, formularele impuse pentru aceste alegeri europarlamentare încep pe prima coloană cu semnăturile. A fost o muncă inumană pentru un partid mic să adune cele 200.000 de semnături de susținere. Revenind la demersul deputatului Remus Cernea, e inutil să vă spun că el a fost doar o poveste tristă.
În antiteză, să ne aruncăm un ochi la ce a făcut Germania recent în acest domeniu. În urma sentinței Curtii Constitutionale de la Karlsruhe de miercuri, 26 februarie a.c,. s-a decis căorice partid din Germania, oricât de mic, poate să-și trimită candidații în competiția pentru alegerile europalamentare din luna mai a acestui an.Judecătorii Curții au decis că partidele trebuie să aibă șanse egale și că pragul de 3%, este neconstituțional. În motivarea sentinței se spune: „Clauza de blocare de la alegerile europarlamentare contravine principiului de bază al egalității de șanse și electorale a partidelor”. „Votul fiecărui alegător trebuie, în mod esential, sa aiba aceleasi sanse de reusita”, a explicat presedintele Curtii Constitutionale, Andreas Vosskuhle. Cam asta e diferența de optică între noi și nemți. Ei doboară zidurile, la noi aleșii își construiesc fortărețe în jurul lor. Democrația originală românească se adâncește.
Și ca să demonstrez că nu numai eu gândesc așa, citez în încheiere dintr-un articol, a lui Lucian Sârbu, care sintetiza foarte bine ceea ce am vrut să zic și eu în acest text:
„Povestea frumoasă a democraţiei româneşti, începută într-o după amiază călduţă de decembrie 1989, cu partide născute pe stradă, din dorinţa oamenilor simpli şi lipsiţi de alte mijloace materiale în afara entuziasmului, s-a transformat încetul cu încetul într-un sistem obscen de tip oligarhic. Vinovate de acest lucru sunt toate partidele şi coaliţiile care s-au perindat la guvernare, pentru că toate au mai pus o cărămidă la obscenitatea sistemului: unii au mărit pragul electoral, alţii au înăsprit condiţiile de formare a unui partid, alţii au introdus depozitul electoral etc. Modificările au fost făcute încetul cu încetul, progresiv, pe parcursul a două decenii, probabil pentru ca opinia publică să nu fie şocată la descoperirea diferenţelor enorme dintre libertatea câştigată imediat după 22 decembrie 1989 şi „libertatea” zilelor noastre”.”
Alin Popa
Fii primul care comentează