Mă frământă mai multe gânduri. De ce Chirilă, de la Vama, îşi foloseşte capitalul de imagine dobândit prin efort creativ – muzical, în scopuri politice, agitând lumea să iasă în stradă împotriva proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană? La fel mă întrebam dacă o făcea şi în favoarea exploatării? Este prezent (mai mult declarativ) la mitinguri şi în spaţiul virtual, îndemnând la ieşit în stradă. Nu sunt pro ieşiri în stradă atât de simplu? În primul rând pentru că o mulţime poate fi provocată şi apoi pentru că nu poate fi controlată. Pentru că acţiunile ei pot degenera, se pot abate de la scopul lor, putându-se ajunge foarte uşor la o „Revoluţie furată”, cum a spus Troţki. Adică să se întâmple alte lucruri mai rele decât scopul iniţial al ieşirii în stradă, care poate a fost bine intenţionat.
Un alt aspect la care mă gândesc este nunta lui Slav cu Drăguşanu. Primul, un personaj semi-monden, iar cel de-al doilea, excesiv de „mondenizat”. N-am chef să fac morală, pentru că ăştia fix asta urmăresc, imagine, care mai poate fi adusă în atenţie prin scandal, prin contrariere, care naşte audienţă şi care aduce publicitate, deci bani. Dar ce naiba fac ăştia? Slav era la meteo, la Pro TV, iar tipesa, la Capatos, unde parcă nu mai este. În fine, să zicem că într-o gândire pe termen mediu şi lung (mira-m-aş) tămbălăul acesta le va aduce rating. Dar urât… Urât, să fi în centrul atenţiei într-un mod atât de negativ, cu meniuri şi cu înlocuitori care cerşesc invitaţia, în lipsa celorlalţi, cărora li s-a părut prea scump. Eu rar comentez aspecte de genul acesta, însă acum mă simt împins de nişte emoţii ciudate, de jenă, să scriu. Oamenii ăştia sunt, până la urmă, modele pentru copiii de azi. Într-o societate care luptă să se construiască, după gravele atrocităţi şi agresiuni la adresa mentalităţii din perioada comunistă. N-am ce comenta despre acest caz. Mă mir, ca un simplu necunoscător al dedesubturilor, ce sunt. Lumea e tentată să spună: „Ce mai modele…” Eu am însă curaj să spun că, aşa cu nu ştiu câte operaţii e fata aia, ea are o frumuseţe anume, pe care nu i-o mai poate lua, probabil, nimeni în afară de timp, dar nici aşa nu e sigur. Iar el, aşa neoperat, arată bine. Este un bărbat înalt şi simpatic. În schimb, tămbălăul este urât mirositor.
Noi ceilalţi, muritorii, fiii celor care au ştiut şi mai puţin decât noi despre intim, avem o slabă cultură de cuplu. Atâta timp cât suferinţa în iubire este considerată o ruşine, iar separarea este supusă unei gândiri generalizante şi considerată o vină, orice ar fi (fie că n-ai prevăzut, fie că s-a ajuns la asta) n-avem cum să ne îmbogăţim cultura de familie. Este dificil în primul rând să ne convingem pe noi înşine că în societate se mai poate schimba ceva.
În materie de familie încă nu a fost o revoluţie în România. Numărul mare, şi progresiv, de divorţuri, de după 1989, nu este semnul unei revoluţii. Acele divorţuri sunt doar efectele unor mentalităţi total greşite ale părinţilor. Aceştia, dacă n-au avut, i-a apucat dragul de materialism, dacă au suferit din cauza unor vicii, cum ar fi alcoolul, au căpătat reflexul discriminatoriu împotriva alcoolului, indiferent de cantitate şi deci au etichetat nedrept şi au băgat în aceeaşi oală pe unul căruia îi place să bea un pahar (fie şi frecvent) cu un alcoolic agresiv, de care ei au avut parte cândva. O precauţie nefastă care se răsfrânge pe mai multe paliere, în funcţie de ce traume a trăit fiecare în prima, şi cea mai importantă parte, din punct de vedere educaţional şi ca formare a caracterului, a vieţii.
Mă gândeam şi la spovedanie zilele astea. Chiar am şi scris o poezie în care am cuprins diverse forme de mărturisire, altele decât confesiunea directă, la un preot. Şi a ieşit bine poemul, pentru că aşa este, când nu mai repetăm greşelile părinţilor, când alegem calea cea dreaptă, deşi ar mai fi variante, mai lejere, când plângem, când iubim, toate sunt forme de spovedanie. În primul rând, aceasta este o relaţie între om şi Dumnezeu, preotul având doar rolul de îndrumător, pe care nu de puţine ori l-a deturnat, fie din lipsă de chemare, fie în mod intenţionat, fie din ambele motive.
Şi m-am trezit chiar într-o noapte, recent, cu o întrebare legată de spovedanie şi care este rolul preotului în acest demers extrem de intim. Mi-am dat, într-un final, răspunsul. Rolul preotului a fost de îndrumător şi factor declanşator al comunicării. Dacă aţi observat, oamenii comunică, sau se pornesc să comunice, foarte greu. Apoi, unii dintre ei, ajung să-şi aerisească sufletul, deschizându-l, şi să înceapă să se vindece, sau cel puţin să scape de o apăsare care poate fi chinuitoare pentru suflet.
Dacă am ajuns la concluzia că şi comunicarea poate fi forţată stau şi mă întreb dacă liniştea pe care, personal, am dobândit-o în acest moment de viaţă, va deveni ceva obişnuit şi nu o excepţie, cum a fost cândva. Eu cred că da, însă pentru asta am nevoie şi de nişte noroc. Am considerat întotdeauna că norocul care ajută sufletul ţine de divinitate şi este total diferit de alte tipuri de norociri. El trebuie conştientizat şi apreciat, pentru a putea fi păstrat. Norocul, ca orice şansă, trebuie păstrat prin înţelegerea faptului că este o excepţie. Dacă am accepta că binele şi oamenii buni sunt o excepţie şi ne-am raporta la ei ca atare, am face deja un mare prim pas înspre vindecarea noastră şi a mediilor pe care le frecventăm. Din lipsă de cunoaştere însă, noi fie nu facem diferenţe între un om bun şi unul mai puţin bun sau chiar rău şi prefăcut, fie considerăm că viaţa va mai oferi ocazii şi atunci ar fi bine să extragem de la cel bun cât se poate de repede ce credem că ne-ar fi folositor la momentul acesta.
De ce face Chirilă dintr-o revoluţie a iubirii, cum este muzica pe care cu mare efort a creat-o în aceşti ani, o revoluţie politică, mascată de dreptul al liberă opinie, e greu de înţeles. La fel de greu cum a fost să-i înţelegem pe actorii şi cântăreţii care au semnat adeziuni la partide politice, devenind militanţi. Rolul lor este, în opinia mea, de a echilibra o societate, nu de a o agita într-o direcţie sau alta, tocmai prin faptul că talentul i-a adus în postura de mediatori de facto, în cadrul unei societăţi.
De ce Bianca Drăguşanu şi Victor Slav îşi sacrifică intimul pentru nişte imagine? Iarăşi e greu de înţeles, tocmai pentru că viaţa ne-a arătat că banii n-aduc fericirea, şi că ea, fericirea, poate fi înfrumuseţată de nişte bani, dar numai împreună cu nişte creier, nu şi fără.
În fine, și spovedania, despre care am spus că mă pune pe gânduri. Ea are rol eliberator sufletește dar, fără urmarea unor proceduri, multe dintre ele foarte bine surprinse de Biserică, poate să ajungă să n-aibă valoare și după confesiune, omul să se reîncarce și să facă aceleași greșeli. Poate că este o bună soluție ca atunci când nu știm cum să ne rugăm și ce să cerem cu adevărat pentru noi, să o facem din suflet pentru alții. Ar fi un început de vindecare și o revoluție a sufletului.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează