Ne povestim, mereu, după ani, aventurile. Chiar și cele dureroase. „Îți amintești cum, când eram mici, se lua curentul în fiecare seară și făceam teme la lumina lumânării?”, „Mai știi ce mai stăteam la coadă la lapte și ce ne mai împingeau ai noștri să ne băgăm în față?”. Cu cât trece mai mult timp, părțile negative se estompează și rămânem doar cu o dulce nostalgie, care îmbracă periculos și perioade sinistre din istoria noastră, precum cea comunistă. Fie și privite prin lentile colorate, temele la lumina lumânării, cozile la alimente, restricțiile la benzină și lipsa apei și căldurii din apartamente rămân, în realitate, momente dureroase. Ca atunci când, la 7 ani, te ia fratele mai mare deoparte să-ți spună pe un ton grav să nu cumva să zici cuiva la școală ce auzi discutându-se acasă sau să nu poți ieși în grup mai mare de cinci persoane, fără să te ia la întrebări miliția.
Unchiul meu a fost una dintre cele două milioane de victime ale regimului comunist. Arestat la doar 19 ani, pentru nimic, a protestat față de schimbarea materiei la română sub acuzația de uneltire împotriva ordinii sociale și a poporului. A făcut ani de carceră și muncă silnică. A supraviețuit „anchetelor” care constau de fapt în bătăi crunte și torturi, apoi muncii extenuante și condițiilor inumane de detenție: dormit pe jos sau pe priciuri de lemn, fără saltea, pături, fără căldură, hrănit cu terci și zeamă de lobodă. Cu toate acestea, alții nu au fost atât de norocoși.
Mitul cel mai frecvent întâlnit este că toată lumea avea casă și loc de muncă. Asta însemna, cel mai des, un apartament de tip „cutie de chibrituri”, friguros și prost construit, în care se stătea cu chirie, la stat. Locurile de muncă erau create doar ca să se pretindă că șomajul e zero. În realitate s-a ajuns să fie prea mulți angajați în toate „întreprinderile”, astfel că eficiența era foarte scăzută. În plus, cum numai Statul făcea angajări, oamenii erau repartizați în teritoriu după decizia șefilor de Partid, iar locul de muncă primit putea fi la sute de kilometri de casă, într-un loc unde n-ai fi ales să locuiești, iar procesul de repartiție depindea mai mult de relațiile la Partid, decât de pregătirea și opțiunea oamenilor.
Alt mit care a rămas în mintea populației este „marea realizare” a lui Ceaușescu – plata anticipată a datoriei externe. Oamenii uită că tot el a fost cel care făcuse datoria și că a îngropat banii în proiecte industriale megalomanice și ineficiente, mari consumatoare de energie și cu o productivitate redusă, ducând România în incapacitate de plată. Politicile absurde adoptate pentru a plăti datoria externă – exportul cât mai rapid al producției vandabile și blocarea importurilor, nu au dus doar la dispariția produselor din magazine, dar a și sufocat economia, căci unele proiecte industriale aveau încă nevoie de materiale sau tehnică din import ca să fie finalizate, iar altele foloseau materie primă importată și întâmpinau dificultăți în producție. Economia comunistă a fost, astfel, un fiasco, nicidecum un model, cum afirmă unii nostalgici. În 1989, dintr-un clasament a 24 de țări europene, România se plasa, în mai mulți indicatori socio-economici, pe ultimele locuri: PIB (Produs Intern Brut) – penultimul loc; studenți la mia de locuitori – ultimul loc; speranța de viață – ultimul loc; dezvoltare umană (indicator sintetic) – ultimul loc. Din cauza rezultatelor economice slabe și a controlului social de către factori politici, după anii ‘70, s-a dezvoltat o „economie paralelă”. Din moment ce proprietatea era a „poporului”, a devenit comun furtul de la locul de muncă, cantități impresionante de materii prime, materiale, unelte etc ajungând să fie schimbate pe alte produse în sistemul paralel; la fel se întâmpla cu pachetele primite din străinătate sau de la rudele de la țară. În anii ‘80, trocul și relațiile personale (la partid, la alimentară, peste tot) ajung mai importante decât banii: un pachet de cafea și un cartuș de țigări erau cele mai căutate produse, mai valoroase pe piața subterană decât banii sau aurul. „Meritul” comunismului real a fost de a demonstra că economia centralizată merge prost sau deloc și că libertatea este o condiție esențială a bunăstării. În locul egalității în bunăstare promisă, comunismul a adus sărăcie, frică și o nomenclatură (conducerea politică și apropiații) care acumula toate privilegiile. Un nostalgic, dar amar, rezumat al regimului comunist este lista intitulată „cele șase paradoxuri ale comunismului” (după Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român.): 1. Nu există şomaj, dar nimeni nu lucrează. 2. Nimeni nu lucrează, dar planul se depăşeşte. 3.Planul se depăşeşte, dar magazinele sunt goale. 4.Magazinele sunt goale, dar toţi au frigiderele pline.5. Toţi au frigiderele pline, dar toţi sunt nemulţumiţi. 6.Toţi sunt nemulţumiţi, dar la alegeri guvernul obţine 99,99% din voturi! Cred că punctele de mai sus ar trebui citite cu voce tare oricui ajunge să se piardă în nostalgie față de comunism; nu de alta, dar având în vedere înfăptuirile comunismului, vorbim aici de o nostalgie cam periculoasă.
Lect. univ. dr. Ciprian Cucu, Forum Apulum
Fii primul care comentează