Lumea satului românesc tradițional este un amestec fascinant de credințe și ritualuri, o ilustrare perfectă a asimilării tradițiilor și practicilor magico-religioase precreștine în alcătuirea creștină a comunităților rurale.
Dacă la Paști este punctul culminant al anului spiritual, în care, prin misterul Învierii Domnului se celebrează renașterea naturii, biruința vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului, iar simbolurile sunt centrate în jurul reînnoirii vieții, după această sărbătoare primară a creștinătății spiritualitatea rurală se întoarce spre creștere, urmând ritmurile agricole și pastorale de care este inerent legată.
De la Paști și până la Rusalii credințele și ritualurile sunt centrate în jurul protecției oamenilor, a animalelor și a culturilor. Zilele de joi dintre Paști și Rusalii sunt considerate a avea o putere sporită, chiar dacă, prin tradiție, deja ziua de joi este una încărcată de semnificații pozitive, fiind considerată curată și puternică. Ziua de joi, în credința tăranului român, este benefică pentru orice acțiune, fiind foarte potrivită mai ales pentru logodne și cununii. O posibilă explicație a acestei credințe este perpetuarea, din vremea romană, a atributelor zeului-patron al acestei zile, Jupiter/Zeus/Jove, stăpânul zeilor și ocrotitorul pământului, și, împreună cu Junona, soția lui, protector al familiilor. În Transilvania, zilele de joi dintre Paști și Rusalii se numesc Joile Verzi, și sunt ținute de femei ca zile în care nu se lucrează, dar, mai ales, nu se spală, ca să fie casa, familia și câmpul ferite de boală, de trăznet ori grindină. Vedem, din nou, reflectarea atributelor patronului roman al zilei de joi, în ipostaza sa de Jupiter Tonans, stăpân al fulgerului, care este onorat pentru a nu i se atrage mânia aducătoare de trăznet și nimicire.
În a șasea joi după sărbătoarea Paștilor este celebrată Înălțarea Domnului. În tradiția populară, sărbătoarea poartă numele de Ispas. Se zice că, atunci când Isus cel Înviat s-a înălțat cu trupul la ceruri, pe lângă apostolii Săi a fost martor și un cioban (ocupație traditională a țăranului român și sursă de informație prin toate câte le vedea și auzea în transhumanță). Numele acestui cioban era Ispas, și el a fost cel ce a mers și a povestit tuturor despre minunea la care a fost de față, vestind Înălțarea Domnului. De aceea, în popor sărbătoarea se numește Ispas. O altă explicație a denumirii sărbătorii este dată de lingviști. Aceștia spun că numele Ispas își are originea în cuvântul supasu, care în limba slavonă veche însemna „mântuitor”.
De Ispas practicile magico-religioase sunt legate de culegerea de plante de leac și cu rol apotropaic, de protecție. La porțile caselor se pune leuștean, și tot mănunchiuri de leuștean se duc la cimitir și se așează pe morminte. În unele părți se pun frunze de nuc, în credința că Isus, în momentul înălțării la ceruri, purta la brâu frunze de nuc. Cu leuștean și nuc se bat și vitele ca să fie ferite de boli. Tot de sărbătoarea Ispasului sunt legate ritmurile agricole și pastorale. La Ispas trebuie terminat semănatul porumbului și toate vitele și oile trebuie urcate la munte.
La sărbătoarea Înălțării Domnului slujbele religioase includeau, pe lângă liturghia dedicată evenimentului religios, și o slujbă de pomenire pentru toți eroii neamului. La Ciugud preotul ieșea din biserică după liturghie și, împreună cu oamenii din sat, mergeau în procesiune până la marginea satului, la locul numit „Crucea Cătanei”, la hotarul cu satul Șeușa, unde există o cruce dedicată tuturor bărbaților din Ciugud căzuți pe front. La acest monument preotul slujea pomenirea celor căzuți pentru patrie, din 1990 adăugându-i la pomenire și pe cei care au pierit în închisorile comuniste. Părintele Alexandru Muntean, tatăl actualului preot din Ciugud, fusese el însuși deținut politic și suferise în închisorile comuniste, fiind închis, între multe alte locuri cumplite ale represiunii comuniste, la Aiud, din primăvara anului 1962 până în ianuarie 1963, împreună cu părintele Dumitru Stăniloae, al cărui discipol a devenit și de la care a primit, în detenție, lecții de limba greacă. Părintele Alexandru Muntean a rămas, și după perioada de detenție, un colaborator apropiat al părintelui Stăniloae, aportul dumnealui fiind menționat în diferite lucrări ale marelui teolog român.
În zona Munților Apuseni, mai precis în satele din jurul Zlatnei exista obiceiul ținerii nedeilor în ziua de Înălțarea Domnului. Era târg, se făcea joc și se petrecea până seara. Nedeile sunt petreceri populare ținute în zilele de sărbătoare importante de pe parcursul anului, 2, maximum 3 într-un an. Se ținea joc și uneori era și târg. La nedeie participa tot satul, ba chiar la cele mai vestite nedei veneau și oameni din satele dimprejur. Era ocazia întâlnirii comunității și tot atunci se întâlneau tinerii de vârstă potrivită pentru căsătorie. Nimeni nu s-ar fi gândit să nu participe la nedeie, obiceiul fiind foarte îndrăgit; și astăzi, în Apuseni, se țin nedeile, chiar dacă s-a mai schimbat conținutul lor, rămânând, în schimb, ocazia de reunire a comunității rurale.
La Blaj a existat obiceiul târgului de fete, obicei care a fost reînviat în ultimii ani. La târgul de fete, fetele „de măritat” veneau să cunoască flăcăii potențiali soți. Erau expuse obiecte care făceau parte din zestrea fetei, părinții se întâlneau, se purtau discuții în jurul unei posibile alianțe matrimoniale, se puneau la cale logodne ori cununii. Sărbătoarea era cu joc, cântec și multă veselie, uneori ținându-se și târg. Feciorii cumpărau din târg diverse obiecte mici (oglinjoare, batiste, mărgele, baticuri sau turtă dulce) pe care să le dăruiască fetelor pe care le plăceau, pentru a-și arăta interesul. Ca la orice sărbătoare populară, aceasta era o ocazie de întâlnire a comunității, de cunoaștere a persoanelor venite din alte sate, a schimbului de noutăți, de diferite tehnici de realizare a obiectelor populare ori modele de cusături care urmau, apoi, să fie cu grijă reproduse și ascunse de celelalte fete și femei, pentru a fi admirată măiestria autoarelor și acestea invidiate pentru ineditul modelelor purtate.
Înainte de toate, Ispasul este legat de cultul morților. Acesta este momentul când sunt culese plantele care au rol de protecție magică împotriva răului cauzat de sufletele rătăcite ori de magia rea care urmărește să aducă pagube oamenilor și gospodăriei în ansamblul ei. În satele din jurul orașului Alba Iulia se practică, încă, obiceiul dusului de leuștean la mormintele celor din familie, precum și amplasarea unor crenguțe sau buchețele de leuștean la porți, la ușa casei ori la geamuri. Aceasta este, neîndoielnic, o moștenire culturală din perioada pre-creștină, cu origini în sărbătoarea antică romană Rosalia, ținută în luna mai, când romanii celebrau păstrarea tradiției reflectată în cultul strămoșilor prin împodobirea mormintelor înaintașilor cu ghirlande verzi și cu trandafiri și violete. Practica aceasta s-a reflectat, ulterior, în accentul pus pe familie, pe strămoși și pe cultul acestora în zonele care au fost părți ale Imperiului Roman. Unele intrepretări au dus mai departe această idee și au susținut că adorarea icoanelor prin împodobirea lor cu flori și ghirlande de verdeață este o prelungire a obiceiurilor și conceptelor concentrate în sărbătoarea romană Rosalia. De ce leuștean? Bătrânii spuneau că leușteanul este „buruiana morților”, pentru că, dacă era pus în sicriu, peste sau lângă corpul decedatului, ar fi întârziat intrarea în putrefacție și, prin mirosul lui intens, ar fi atenuat mirosul cadaveric specific care apărea pe durata celor trei zile dinaintea înmormântării, zile în care, tradițional, corpul defunctului era depus pentru priveghere și slujbe religioase de despărțire de lumea celor vii.
De altfel, chiar data Ispasului este una legată de trecerea de la viața pământească la viața veșnică, de pragul dintre lumi. Ispasul se socotește la 40 de zile după Paște, acesta fiind intervalul de timp petrecut de Isus cel Înviat printre oameni, de la Înviere până la Înălțarea Lui. Corespunzător acestui fapt, creștinii consideră că sufletele răposaților petrec 40 de zile pe pământ, înainte de a se duce pe lumea cealaltă. De aceea, pentru creștinii ortodocși parastasul ținut pentru decedat la 40 de zile de la deces este considerat ca fiind cel mai important, căci acum „se dezleagă vămile” și sufletul va putea trece către viața veșnică. Tot 40 de zile, din Joia Paștilor și până la Ispas, vor sta pe pământ și sufletele străbunilor care au venit să își viziteze casele și urmașii, iar de Ispas se vor întoarce în lumea cealaltă. Leușteanul din poartă, ușa casei sau fereastră este ofrandă lor, dar și apărare în fața fricii produse de necunoscut, de atotputernicia spiritului care nu mai este legat de materie și care, prin urmare, nu mai poate fi înțeles sau controlat.
Cifra 4 și multiplul său, 40, este unul cu multe semnificații în mistica populară care îmbină credințele precreștine cu elementele de bază ale creștinismului. Astfel, avem cele 4 colțuri de lume, păzite de cei 4 arhangheli, răul este alungat sau dus în cele 4 vânturi. Sunt 4 stâlpi ai lumii, 4 brațe ale Sfintei Cruci și 4 puncte în semnul crucii făcut de creștini, tot 4 sunt anotimpurile, fazele lunii și Evangheliile. Numărul 40 este legat de așteptare, de încercare și de pedeapsă: în Vechiul Testament sunt 40 de zile de potop înainte ca Noe să primească, sub forma curcubeului, legământul cu Dumnezeu că niciodată Creatorul nu va mai nimici creația Sa, regele David, păstorul psalmist, domnește 40 de ani și tot atât domnește regele înțelept, Solomon, rămas în cartea veche prin pildele și proverbele sale; Moise este chemat de Domnul la vârsta de 40 de ani și petrece 40 de zile pe Muntele Sinai, înainte de a căpăta Tablele Legilor, și, drept pedeapsă pentru necredința sa, poporul iudeu petrece 40 de ani în Pustiul Sinai înaite de a ajunge în Țara Făgăduinței. În Noul Testament Isus este dus la templu la 40 de zile după naștere, stă 40 de zile în pustie, postind și fiind ispitit de Satana, predică între iudei timp de 40 de luni și Învie la 40 de ore după ce e pus în mormânt; după Învierea Sa, stă printre ucenicii lui 40 de zile înainte de a se Înălța cu trupul la cer. Urmând acest proces, se crede că 40 de zile stă și sufletul pe pământ, înainte de a lua drumul veșniciei.
Pe lângă ciobanul Ispas, martor ascuns al miracolului Înălțării Domnului, mai există, în unele părți ale Ardealului, și o legendă legată de sorocul cailor, al căror paște cade de Ispas. Se zice că, la Nașterea Domnului, toate animalele din iesle au tăcut, simțind minunea ce se petrece. Numai caii nu au putut sta liniștiți, deranjând-o pe Maica Domnului în durerile facerii și stricând somnului Pruncului nou-născut. Atunci Fecioara Maria a blestemat caii ca în tot anul să fie neliniștiți și munciți, și să nu se sature niciodată de păscut, ci numai în ziua de Ispas să poată paște pe săturate și să se odihnească, trântindu-se în iarbă. Așa a rămas că de Ispas își au caii Paștile. Cum sărbătoarea Ispasului era și zi de soroc, la fel cu Sânmedru și Sângheorghi, dar era incertă, din cauza datei sale mobile, calculată după calendarul lunar, nu cel solar, ca zilele sfinților Dumitru și Gheorghe, a ajuns să fie cunoscută expresia „la Paștele cailor” ca semn al unui soroc ce nu se va împlini niciodată.
La 50 de zile de la Învierea Domnului se sărbătoresc Rusaliile. Din punct de vedere etimologic există două filiere pe care numele acestei sărbători a intrat în lexicul românesc. Una din ele este, evident, proveniența romană a sărbătorii menționată anterior, Rosalia, și de care se leagă elementele de practicare a cultului morților și practicile cu rol apotropaic, cum este culesul ierburilor magice și plasarea acestora în zone care să confere protecție casei, gospodăriei, oamenilor care locuiesc în ea și animalelor care ajută la munca oamenilor. O a doua filieră este cea slavă, care se manifestă mai puternic în exteriorul arcului carpatic. Sub acest aspect, se consideră că numele sărbătorii vine din cuvântul slav rusalika, desemnând o sărbătoare a slavilor păgâni închinată nimfelor și naiadelor. Din această zonă mitologică vin Ielele, care, în credința populară, sunt ființe supranaturale, în formă de fete de o frumusețe nemaivăzută, care fie joacă noaptea și iau mințile flăcăilor și bărbaților care le întâlnesc în locuri părăsite sau retrase, fie pedepsesc pe cei care nu respectă zilele de sărbătoare închinate lor, luându-le mințile, ori pe cei care dorm cu geamurile deschise, pocindu-i fizic prin strâmbarea gurii și a feței (interesant aspectul medical al strâmbării gurii și feței – posibile semne ale unui atac vascular cerebral?- la cei ce dorm cu geamurile deschise în aceste nopți).
La fel ca în cazul majorității sărbătorilor satului tradițional românesc, și Rusaliile au o dublă valență, magico-religioasă. Pe de o parte, este o sărbătoare a întemeierii, întrucât se consideră că, la Coborârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc, a fost întemeiată biserica creștină. Din acest motiv oamenii duc la biserică, de Rusalii, ramuri de tei și de nuc, ale căror frunze ovale se aseamănă, în simbolistica populară, cu limbile de foc în care s-a manifestat Duhul Sfânt. Tot de Rusalii, la Ciugud, după liturghia din ziua de Rusalii, preotul satului iese, cu prapuri și credincioși, în procesiune, pentru a binecuvânta holdele și a se ruga pentru vreme bună, cu soare blând și ploaie la vreme. La întoarcerea acasă, ramurile sfințite vor fi puse la icoane și în grinda casei, alăturându-se firului de busuioc de la Bobotează, ramurii de salcie de la Florii și leușteanului de la Ispas, având rolul de a proteja casa și pe locuitorii ei de toate relele. Pe parcursul anului, la icoană și în grindă se va aduna un buchet de ierburi cu rol de leac și apărare, urmând florile de sânziene din 24 iunie, de Ioan Botezător ori spicele de grâu de la Sânpătru. Pe de altă parte, tot acum se țin unele obiceiuri și superstiții legate de cultul morților și de evitarea întâlnirii cu spiritele venite din lumea de dincolo, care pot atrage numai nenorociri și pierderea minților. Astfel, nu se lucrează la câmp, nu se merge la vie ori în locuri pustii, prin păduri sau pe lângă fântâni părăsite și, începând de la Rusalii, timp de 9 săptămâni nu se vor culege buruieni de leac.
Cu trecerea Rusaliilor se întoarce din nou roata vremii. De acum, ritmurile naturii și muncile oamenilor se îndreaptă spre creștere, spre împlinire, spre belșugul sperat al viitoare recolte. Câmpul este lucrat pentru roadele sale, se strânge laptele și se face brânza, se leagă rod în livezi și se formează ciorchinii strugurilor. Cresc animalele născute în cap de primăvară și păsările încep să își învețe puii la zbor. Ritmul sărbătorilor se rărește, căci oamenii sunt, în această perioadă, tot mai ocupați cu muncile specifice satului tradițional românesc. Acum speranțele se pun în îmblânzirea stăpânilor elementelor naturii (Orbanii de la sfârșitul lunii mai, capricioși și mofturoși, pot aduce ultimul îngheț, strica poamele și grădinile cu plante încă crude, ușor de distrus de un îngheț iute din revărsatul zorilor), în rugile pentru ploaie, în vorba blândă a țăranului când cad picături repezi din cer: „dă-o, Doamne, curată”, în aprinsul lumânării de la Paști pentru îmblânzirea stihiilor ori în împlântatul cuțitului în mijlocul curții când bate grindina, pentru a sparge gheața și a alunga norii. Toate acestea se vor întoarce spre împlinire în mijlocul verii, când vor începe ritualurile recoltei, de Sânziene (Ioan Botezător) și de Petru și Pavel.
Editorial semnat de Francisca A. Kudler,
Membru Partiul Libertate, Unitate și Solidaritate Alba
Fii primul care comentează