Întâlnirea mea cu doamna Floriana Jucan – Directorul revistei Q Magazine – ține mai degrabă de un joc al hazardului. La fel și acest interviu. Într-o zi de februarie, pe o „vreme de lacrimi”, teribil de emoționată, sunam la ușa apartamentului ei. Când am intrat, primul lucru care mi-a atras atenția a fost biblioteca cu rafturi până în tavan. Cum în prezența cărților mă simt mereu protejată și devin mult mai curajoasă, am știut că acest interviu nu va fi unul obișnuit.
Mă așteptam să mă întâmpine jurnalista rece și riguroasă pe care o știam din mass-media, dar Floriana Jucan este o apariție grațioasă și mult mai tânără decât o țineam minte din aparițiile tv. Deși m-a izbit privirea pătrunzătoare capabilă să cântărească într-o secundă interlocutorul (efectul profesiei și al atâtor lecturi), ulterior, în timpul interviului, am sesizat tușe discrete de tristețe pe chipul ei. Am înțeles apoi, din discuția pe care o aveam, că în fața mea stătea un om sensibil, care a știut să dea sens tristeții. Suferința, pe care mulți o percepem ca fiind de ordin negativ, pe Floriana Jucan a ajutat-o să-și păstreaze sufletul viu, sensibil la emoții și generator de ele.
Mi-a plăcut vestimentația aleasă. A dorit să fie o prezență discretă. Strategia a fost, cred eu, să direcționeze atenția mea spre cărțile din bibliotecă. Purta o cămașa albă, blugi și pantofi sport. O piesă superbă (iubesc cărțile, dar sunt femeie), un inel cu perlă gri, mi-a atras nepermis de mult atenția când căuta într-o carte un citat subliniat. Ca să-l repereze mai ușor din noianul de fragmente subliniate și-a pus ochelarii. Impecabil aleși.
Dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru atmosfera din acea zi cred că armonie o definește perfect: camera în care predomină culoarea alb, piesele de mobilier – un mix de vechi și nou – menite să înfrumusețeze existența proprietarei nu să o complice, tablouri care ascund o poveste, un perete plin de icoane, serviciul de porțelan alb și aroma ceaiului de vanilie. Poate din acest motiv interviul a fost atât de lung. A durat aproape 7 ore, notează publicația online emiliachebac.com.
Emilia Chebac: Ce carte ați lua pe o insulă?
Floriana Jucan: Un dicționar. Cred că este un Univers aproape infinit, îți prelungește curiozitatea și timpul pe care îl petreci în izolare.
Emilia Chebac: Un dicționar este o alegere neobișnuită. De unde această opțiune?
Floriana Jucan: Copilăria nu scuză nimic, dar explică multe. Pe vremea când învățam să citesc și să formulez clasice „de ce-uri”, buna mea mamă, singurul părinte pe care îl aveam, era destul de mult timp absentă, muncind din greu să ne întrețină, și pentru că nu era acolo să răspundă tututor curiozităților mele de copil care descoperă lumea, mi-a dăruit un DEX. Aveam vreo 6-7 ani și dicționarul acela a devenit pentru mine o carte de căpătâi.I-aș sfătui pe toți părinții să dăruiască un dicționar copiilor. Dicționarul nu poate fi înlocuit vreodată cu Google. Eu sunt old school și am nevoie de tangibil. Ce nu ating, nu simt. Ce nu simt, nu trăiesc. Ce nu trăiești, nu rămâne.
Emilia Chebac: Cum a descoperit Floriana Jucan cărțile?
Floriana Jucan: Datorez descoperirea cărților mamei mele și destinului. Locuiam într-un apartament mic cu două camere, dar cu o bibliotecă mare. În copilărie cărțile m-au vindecat de singurătate. Fiind un copil lipsit de iubire și răsfăț, în sensul plin și rotund al cuvântului, cărțile cred că m-au vindecat și de o viitoare tristețe în care aș fi căzut. Mi-au cultivat un tip de ataraxie și fără ele, sunt convinsă că m-aș fi dezvoltat altfel emoțional și psihic decât am făcut-o. Biblioteca era un Univers în care călătoream. Cărțile m-au ajutat să nu alunec într-o prăpastie afectivă. Și pentru că mama era francofilă, majoritatea scriitorilor din biblioteca noastră erau francezi, motiv pentru care am debutat ca cititor cu Balzac, Flaubert, Verlaine, Hugo, Guy de Maupassant, Dumas, Baudelaire, iar la 12-13 ani recitam deja din Francois Villon.
Interviul integral poate fi citit AICI
Fii primul care comentează