Am auzit zilele trecute o condamnare, zisa cu venin si maretie:” ii place viata” menita sa condamne, probabil, o cautare inversunata a dragostei in forma ei rotunda si inchisa.M-am gandit mult, o noapte si o zi, de ce expresia asta, cu descrieri meschine ma apasa atat de tare incat imi vine sa –l opresc pe creatorul ei intr-un lung sir de intrebari din care sa–mi aleg raspunsuri blande pentru el si pentru mine.
Ne aflam in timpuri in care avem rafturile pline de ciocolati afrodisiace, parfumuri cu feromoni, muzica ambientala si desuuri atat de sexi incat iubirea ar putea da buzna in casele si simturile noastre fara sa mai intrebe si fara sa mai astepte raspuns. Insa goliciunea din rafturile inimii ne ameninta tot mai mult, ca intr-o lume cu Iphon-uri si Ipad-uri, in care suntem unii langa altii, chiar daca eu m-am cuibarit intr-un orasel uitat de lume, iar tu esti in Tokio, Paris sau Berlin, cautarile ne sunt asidue, iar pasii ingreunati de povara neintelegerii.
Uitam ca iubirea ne este data doar o data si incercam in fel si chip sa o cladim cum vrem, sa o aruncam, sa o chemam, sa o slutim, sa o banalizam ajutati de moment si de oamenii din preajma.Ne simtim superiori daca am plecat cu inima impietrita de langa cel ce te roaga sa ramai si zambim victoriosi ca am mai invins, inca o data, puterea ei.
Ne jucam cu dragostea si nu stim s-o oprim atunci cand o gasim, fara sa ducem dorul jocului de-a cautarile.Cel care este in randul celor carora “le place viata” este cel care pierde in incercarile repetate de a opri iubirea?!…Si tot nu stiu daca ar trebui sa ne oprim cautarile crezand ca ce ne este dat ne va fi harazit intr-un moment in care speranta si-a pierdut lamentarile.
Stiu insa, sigur, ca cei care ne-am desfatat curajul si triumful in tumultul sinceritatii, vom ramane goi, deznadajduiti, pierduti pe carari ce pareau a fi netede.Ca ne vom plange cu lacrimi amare rasul si taria de a ramane impietriti in fata rugamintilor iubirii.Ca vom dori a ne intoarce acolo unde am lasat lucrurile neterminate, dar locul e gol si pustiu.
Sper, totusi,ca undeva in lumea asta, dincolo de stralucirea picaturilor de curcubeu … iti poti intilni visul..In atatea cautari si patimi, nici eu nu am crezut ca ar fi posibil; un vis fiind doar un vis, nu-i asa? Cu totii il visam. Cu totii ni-l dorim. Unii ii intrezaresc conturul. Altii au norocul sa-l si vada. Cativa, alesi ai soartei, sa-l si simta la pieptul lor, sa-i simta si dulceata atingerii.Trecem grabiti, dincolo de indoiala, crezind ca niste nebuni in speranta, ca am putea fi condusi (de soarta, de ursita, cine stie?) sub pulberea fina a curcubeului si acolo … acolo sa ne astepte ochii de migdala azurie, si un zambet …acel zambet, pe care am visat daunezi sa-l atingem cu palma, sa-l pastram, ca sa ne lumineze diminetile..
Imi doresc sa va impliniti visul, iar recipientul in care fierbe de atata timp sufletul vostru, sa explodeze si toate cate s-au adunat acolo, sa se vor reverse spontan, iesind de sub control; pentru ca, dintre atatea milioane si milioane de visuri, visul vostru sa ajunga cu bine “acasa”…! Veti vedea cat de natural veti gasi sa-l alintati in cuvinte si sa-l iubiti in gesturi, cat de natural este sa-l aveti langa voi, nu ca pe vis al unei nopti de iarna, ci ca pe o fiinta vie ce-si traieste alaturi de voi, intens , clipele. Si cat de natural este sa-l auzi spunandu-ti aceleasi lucruri, cu sufletul si nu cu cugetu-i anatomic, iar ceea ce poate dezlega enigma „visului personificat”, este asemanarea ca doua picaturi de apa, dintre ea si tine.
Iubirea nu se poate implini decat daca ea si cu tine sunteti aceeasi fiinta pana la identitate, in dorinte, in ganduri, in gesturi, in simtiri, in sentimente, in cuget si in fire. Tu, un ea cu nume de barbat. Ea, un tu cu nume de femeie, ne(mai)existand tu si el, ci jumatati ale aceluiasi suflet, parti ale aceluiasi intreg, neanatomice, dar perfect reale. Visul personificat exista si nu sunt singura care am aflat-o :).
Happy Valentine’s Day…!
Julia Zudor
Creatorul exprima un adevar. Asuma-ti trecutul.