Citește și Traian Berbeceanu a fost desemnat „Polițistul Anului 2013” de către SNPPC
“Am fost acolo!Vă promiteam ieri detalii: gândurile mele, emoţiile mele de la Conferinţa Naţională a SNPPC de la Braşov. Ceea ce voi scrie reprezintă părerea mea, opinia mea şi nu implică decât persoana mea. Textul următor este CREAŢIA mea şi vă rog să o trataţi ca atare!Să fim bine înţeleşi de la început! Am plecat acolo să ne întâlnim, la o cafea, cu nişte oameni dragi nouă, nişte oameni care au avut curajul să ia apărarea unui om de-al lor aflat într-o situaţie grea, unui om de-al lor căruia i s-a făcut o nedreptate. În zilele noastre, aceşti oameni sunt extrem de puţini!!! Şi asta s-a şi întâmplat…la început! Am stat la cafeneaua hotelul care găzduia conferinţa naţională, eu pentru prima dată în Poiana Braşov, emoţionată plăcut de locul în care ne aflam şi de numărul mare de oameni, poliţişti, care veneau să ne salute, să ne spună o vorbă bună… A urmat momentul în care am intrat în sala de conferinţă. Nu ştiam ce va urma, bineînţeles! M-am aşezat pe un scaun, în spatele sălii şi i-am studiat discret, pe cei din sală. Marea lor majoritate sunt oameni care trăiesc din salariile de bugetari, oameni ca noi, oameni cu iniţiativă şi responsabilitate, conştienţi de faptul că se aflau acolo ca să îşi reprezinte cu demnitate şi onoare oamenii care i-au ales şi le-au acordat încrederea lor. Cu amărăciune în suflet mă gândeam că mâine, poimâine sau cândva, oricare dintre ei pot fi victime, pot trece prin ceea ce trecem noi pentru simplu fapt că îşi fac munca cu dăruire, pentru simplu fapt că nu pleacă capul, pentru susţinerea ideilor, pentru că specificul muncii lor este deosebit, iar în ţara noastră de la „uz la abuz se poate fabrica un pas”, în ţara noastră se judecă oamenii după averi, moşteniri, pile, relaţii şi oportunităţi. În ţara noastră aceste categorii sunt promovate şi apreciate pe nişte criterii bizare şi oneroase. Ştiu că sunt obişnuiţi sau cel puţin conştienţi de faptul că sunt monitorizaţi de oameni din umbră, dar aş fi vrut să le spun că la o adică, „inamicul” loveşte în oamenii dragi lor, că lupta este inegală pentru că împotriva lor se va lupta necinstit, cu arme nelegale, că le vor fi încălcate drepturile şi libertăţile şi cel mai important: nu le va fi acordat dreptul la apărare! De „prezumţia de nevinovăţie” să nu mai vorbim! E doar un concept în care cred oamenii cinstiţi! În care cred ei, cei care aplică şi respectă legea, în care credem noi, oamenii de rând, din afara sistemului! Când eşti într-o situaţie de acest gen, vei lupta să îţi demonstrezi nevinovăţia! Şi ţi se vor pune tot felul de piedici! Te doboară urâţenia faptelor lor, cazi , te ridici, ţi-ai linge rănile, dar nu ai timp pentru că vine următoarea lovitură…, câteodată o barezi, câteodată câştigi, dar stai mereu în poziţie de luptă! Şi lupţi pentru că ştii că nu ai făcut nimic greşit, lupţi pentru tine şi pentru oamenii dragi ţie, lupţi pentru că trăieşti într-o ţară pe care o laşi copiilor tăi şi pentru că vrei din tot sufletul ca ei să nu treacă prin asemenea momente, să le laşi o ţară în care statul de drept îşi merită numele, în care drepturile cetăţeanului sunt respectate cu stricteţe! Dar în această luptă suntem puţini! Putem câştiga! Dar trebuie să fim uniţi! Am simţiti acest lucru acolo! Am simţit unitate! E un sentiment binecuvântat! Merită să trăieşti o viaţă pentru acest sentiment! Şi da, acest sindicat este cel mai puternic! Pentru că sunt cadru didactic, voi încheia aceste rânduri cu o poveste cu tâlc la care aş vrea să medităm! „Cică era odată, într-un loc îndepărtat, un învăţător/profesor care nu văzuse niciodată răsăritul soarelui pentru că satul lui avea un deal foarte înalt care împiedica acest lucru. Astfel că, în fiecare dimineaţă , profesorul nostru mergea la poalele dealului şi lua pământ în două găleţi, pe care îl deşerta în alte locuri mult mai joase. După un timp, ceilalţi săteni au început să râdă de el şi l-au întrebat:
– Crezi că vei putea, vreodată, să muţi acest deal?
– Poate că eu nu voi apuca să văd răsăritul, dar le-am spus copiilor mei de la şcoală care le-au povestit părinţilor lor, care le vor povesti vecinilor şi tot aşa, până când toţi vom muta câte două găleţi de pământ şi dealul va dispărea!” Deci, dragii mei, poate că împreună, uniţi, vom putea să le oferim copiilor noştri o ţară frumoasă cu oameni cinstiţi!
P.S. – Tot ce am scris este produsul creaţiei mele şi INTERZIC orice fel de interpretări şi extrageri din context! Mulţumesc!”
Sursa-facebook Gabi Berbeceanu
Fii primul care comentează