Memento: PLUS, partidul condus de Dacian Cioloş, este primul partid din România care a lansat în dezbatere publică primele propuneri de măsuri pentru o viitoare guvernare, cuprinse în documentul PLUS ACUM. Așa cum se arată în acest document “O viață de calitate se împlinește într-un mediu economic care asigură locuri de muncă, oferă oportunități de realizare profesională și venituri, precum și un echilibru rezonabil între muncă și timp liber, ca premise obligatorii pentru ca fiecare cetățean să-și atingă propriile aspirații… Politica propusă de PLUS are în vedere ca România să devină o națiune competitivă economic și oferă o perspectivă clară a unui model economic bazat pe competitivitate, inovare și dinamism la nivel global. Pilonii dezvoltării competitive sunt resursa umană, capitalul și productivitatea.”
Este ora 5, nici măcar n-a răsărit Soarele și din comuna Avram Iancu pleacă un microbuz cu 20 de locuitori care sunt angajați la compania japoneză de cablaje auto SEWS România SRL din Deva. După ce parcurg 106 km pe ruta Câmpeni – Abrud – Deva ajung la locul de muncă la ora 7. După 12 ore de lucru, la ora 19, se îmbarcă din nou în microbuzul firmei și la ora 21 ajung acasă, urmând ca peste 24 de ore în timpul săptămânii, sau peste 48 de ore în weekend să plece din nou spre Deva. Este o secvență din tabloul dramatic al unei Românii care se confruntă cu lipsa locurilor de muncă: acești oameni n-au găsit de lucru nicăieri pe Valea Arieșului. Este o secvență din tabloul dramatic al unei Românii care se confruntă cu lipsa infrastructurii rutiere: pe autostradă cei 106 km de la Avram Iancu la Deva ar putea fi parcurși în 40 de minute și nu în 2 ore. Și este o secvență din tabloul dramatic al unei Românii care se confruntă, paradoxal, cu lipsa forței de muncă: milioane de români au emigrat și firmele din România trebuie să caute angajați la distanțe mari de locul unde își desfășoară operațiunile.
Există însă și excepții, localități care nu se încadrează în acest tablou, cum este orașul Cluj-Napoca. O tânără care locuiește în acest oraș, absolventă a Facultății de Filologie specializarea Engleză și mamă a unui copil de grădiniță a renunțat la job-ul bine plătit la o multinațională situată la marginea orașului pentru un job la o firmă autohtonă de IT situată în centru. Avantajele noului job sunt distanța de trei stații de autobuz de acasă la locul de muncă și un salariu mai bun. Dar orașul Cluj-Napoca nu este numai o excepție, el ne arată și cum ar fi trebuit să arate normalitatea în România, la 30 de ani de la prăbușirea comunismului.
Dezvoltarea unei țări depinde de foarte mulți factori: demografia, resursele naturale, poziția geografică, tehnologia, inovarea, educația, capitalul, etc., esențială fiind valoarea capitalului disponibil pentru investiții, știut fiind că în lipsa investițiilor orice economie stagnează. După revoluția din 1989 România a ajuns dintr-odată într-un context cu totul special, de cvasi-capitalism fără capitaliști. Cum toată economia era etatizată, societățile private sau cetățenii care, prin valoarea capitalului deținut, să conteze în economia de tip capitalist nu puteau proveni din comunism, un adversar de moarte al acestor entități. In acest context România a fost pusă în situația să aleagă între două abordări[1]:
- privatizarea rapidă a întreprinderilor mari, cu cooptarea de investitori din străinătate, pentru a aduce capital care să conecteze întreprinderile românești la competiția mondială și să le poată moderniza; astfel se putea obține și management cu experiență în economia capitalistă care să permită dezvoltarea rapidă a unei clase de manageri români capabili și conectați la noul context;
- transferul resurselor economice de la stat către diverse grupuri de interese pentru a crea capitaliști autohtoni.
Țări ex-comuniste precum Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria au urmat prima abordare și explicațiile avansului economic pe care-l au la ora actuală față de România trebuie căutate inclusiv în această decizie. Ne putem forma o imagine despre modul cum s-a ajuns la această situație analizând industria de automobile din țările ex comuniste, membre ale UE. Cu o producţie de 107,5 automobile la 1.000 de persoane, Cehia îşi menţine o poziție fruntaşă în rândul liderilor mondiali din domeniul automobilelor. Industria auto din Cehia angajează peste 150.000 de persoane și reprezintă mai mult de 20% din producția și exporturile din Cehia. Slovacia, cu un total de 1.040.000 de automobile fabricate în 2016, se situează pe primul loc în lume la capitolul automobile produse la 1.000 de persoane. Ungaria și Polonia au câștigat cursa cu România pentru investițiile străine în industria auto. După cum arăta în martie 2019 Gabriel Sicoe, actualul preşedinte al Asociaţiei Constructorilor de Automobile din România „Industria auto în 2018 în România înseamnă 630 de companii, cifra de afaceri de 28 mld. euro, care înseamnă 14% din PIB şi peste 26% din exporturile naţionale. Industria auto în România e motorul economiei. Anul trecut s-au produs este 470.000 de maşini”[2]. Deci în 2018 România producea mai puțin de jumătate din automobilele fabricate în 2016 de Slovacia, o țară cu suprafața și populația cam un sfert din cele ale României.
In România anului 1992 grupurile de interese constituite în jurul președintelui de atunci, ex-comunistul Ion Iliescu, au respins sub lozinca „Nu ne vindem țara”, varianta privatizării rapide. Această decizie a condamnat din start industria românească deoarece nu avea capital suficient pentru retehnologizare, pentru modernizare, necesități vitale după ce în anii 1980-1989 s-a renunțat la investițiile în tehnologie, liderul comunist Ceaușescu concentrând toate resursele pentru plata accelerată a datoriilor externe. De-abia ieșite din comunism, întreprinderile românești nu dispuneau de tehnologia, cunoștințele și managementul întreprinderilor capitaliste cu care trebuiau sa concureze iar transferul de know-how din țările avansate a fost mult întârziat. Mulți dintre cei care conduceau întreprinderile românești nu aveau fonduri proprii să investească în modernizări și, în loc să încerce să întărească aceste întreprinderi, așa cum le cerea fișa postului și-au însușit părți din capitalul și bunurile întreprinderilor respective pentru a dezvolta afaceri proprii sau au construit firme căpușă prin care le secătuiau de resurse. Prin urmare dezastrul industriei românești, materializat în dispariția a peste 1200 de întreprinderi, este rezultatul acestei abordări. S-a dovedit că formarea capitaliștilor autohtoni nu este posibilă prin devalizarea masivă a întreprinderilor de stat, lipsa competențelor economice și a expertizei în politici publice la nivel național putând fi suplinită numai prin asocierea cu capitalul extern. Până la urmă, România tot a vândut numeroase întreprinderi dintre cele care au supraviețuit, dar mult mai târziu și mult mai ieftin și, uneori unor așa-ziși investitori care, la rândul lor, nu dispuneau de capital și de know how. Mulți dintre cei care astăzi clamează patriotismul au condamnat România pentru câteva decenii, cu sau fără știință, la înapoiere și subdezvoltare și au forțat milioane de români să părăsească țara. Oare n-ar fi fost mai bine ca în loc să plece milioane de români din țară să fi fost făcută privatizarea rapidă a întreprinderilor mari, cu cooptarea de investitori străini care să dispună de capitalul necesar pentru modernizare, precum și de tehnologia, cunoștințele și managementul necesare viitoarei economii capitaliste? Intrebarea este însă tardivă. Puteți urmări “Drama României. Cum s-au distrus orașe întregi, milioane de locuri de muncă și familii” pe youtube urmărind link-ul www.youtube.com/watch?v=GkZ8KaD4mCE.
Având în vedere aceste lucruri, fragilitatea specifică capitalului privat românesc actual nu este o surpriză pentru nimeni. Pe de altă parte sursele publice de investiții sunt limitate și frecvent sunt dirijate către priorități cum sunt plata salariilor și a pensiilor, ținerea sub control a deficitului bugetar, etc. Prin urmare nici capitalul privat și nici statul român nu au şi nici nu vor avea prea curând capacitatea să investească în întreprinderi și, din această cauză, ar mai putea pleca alte milioane de români să caute locuri de muncă în alte ţări. In aceste condiții investițiile străine directe (ISD) sunt o sursă sănătoasă pe care se poate baza creșterea economică, deoarece după cum arată Consiliul Investitorilor Străini(Foreign Investors Council – FIC) din România:
- ISD sunt complementare surselor publice de finanțare și furnizează capitalul necesar dezvoltării unei economii;
- ISD creează locuri de muncă nu numai în compania în care investesc, angajații unei fabrici auto, spre exemplu, reprezintă cel mult 40% din totalul locurilor de muncă pe care le generează o astfel de investiție, celelalte job-uri fiind create pe orizontală, la furnizorii de componente și servicii.
- ISD nu sunt numai un flux de capital, ci și de tehnologie, cunoștințe, practici manageriale, care stimulează și generează creșterea economică. Investitorii străini impun propria modalitate de lucru companiei pe care o dezvoltă și aduc noi tehnologii, care cresc eficiența angajaților și competitivitatea companiei. Aceste efecte benefice se propagă în întregul lanț de întreprinderi implicate în realizarea unui produs sau serviciu, care se adaptează pentru a supraviețui pe piață;
- ISD sunt caracterizate de stabilitate pe termen lung. Ceea ce definește ISD este tocmai interesul durabil al investitorului în compania în care investește. Prin urmare, un investitor care a pus bazele unei noi companii nu va renunța atât de ușor la investiția sa, chiar și în perioade economice turbulente.
- Multinaţionalele cărora le aparțin ISD utilizează forţa de muncă pe care capitalul local nu are capacitatea de-a o utiliza, profesionalizează şi disciplinează mediul de afaceri şi furnizorii locali, pregatesc forţa de muncă locală la standarde competitive, plătesc salarii mai mari şi implicit plătesc impozite mari în materie de muncă, îşi plătesc taxele la timp etc. Mulţi dintre foştii angajaţi ai multinaţionalelor devin antreprenori locali şi formează şi generează apoi capital local.
Companiile care au ISD în România
- angajează 1,3 milioane de oameni, aproximativ 25% din numărul de angajați. Cifra este similară cu numărul persoanelor angajate în sectorul public. Nu există familie în România care să nu cunoască pe cineva care lucrează pentru o companie străină.
- au avut un rol important în creșterea veniturilor salariale, salariul mediu într-o companie străină fiind semnificativ mai mare decât media națională: 3.100 de lei în comparație cu media națională de 2.300 de lei.
- au investit în industrie, ceea ce demonstrează că „dezindustrializarea” României din cauza aderării la UE și integrării în piața unică reprezintă o denaturare intenţionată a adevărului. Asta explică și de ce industria a avut și are o contribuție semnificativă la creșterea PIB-ului. Dezindustrializarea s-a produs înainte de aderarea la UE și vinovații sunt cât se poate de autohtoni.
- au o productivitate a muncii de două ori mai mare decât cele cu capital românesc și investesc de 2 ori mai mult în fiecare angajat.
- în perioada postcriză 2010 – 2015 au continuat să recruteze forță de muncă deși cifra lor de afaceri a rămas relativ constantă. Acest aspect sugerează că majoritatea acestor companii au investit pe termen lung în România și nu se concentrează pe obținerea unor profituri pe termen scurt.
- realizează în medie 70% din exporturile României, dar și 60% din importuri
In urma unei analize realizate de FIC s-a constatat că, în general, județele care au atras investitori străini au și un standard de viață mai ridicat. Nu se poate afirma că asta se datorează doar investițiilor străine, dar există o legătură între standardul de viață mai ridicat și zonele dezvoltate și bine administrate care atrag investiții străine, investiții care contribuie în continuare la dezvoltarea accelerată a zonelor respective.
ISD pot avea și unele efecte negative. Astfel
- prezența semnificativă a firmelor multinaționale într-o țară poate determina o dependență prea mare a economiei de capitalul străin. Acest lucru este uneori dăunător, inclusiv pentru firmele locale, insuficient pregătite pentru a concura cu firmele multinaționale.
- este posibil ca unele companii multinaționale să se folosească de procese de optimizare a profitului,
utilizând politica prețurilor de transfer. Astfel, acestea își pot mări datoriile în cadrul grupului pentru ca
profitul să fie mai mic și implicit să scadă impozitul. Insă legislația mondială și europeană în domeniul prețurilor de transfer este din ce în ce mai fermă în demersurile de eliminare a acestor practici.
“Evident, în capitalism profitul e rege. Dar este loc de discuţii şi de negocieri care să ducă la soluţii de tip win-win. Este singura cale prin care naţiuni care au fost cândva sărace au reuşit să producă dezvoltare prin aducerea de investiţii şi tehnologii competitive. La celălalt capăt, abordările agresive şi primitive au alungat investitorii şi au provocat stagnare şi sărăcie. Ordonanţa 114(emisă de guvernul psd în decembrie 2018 n.n.) este cel mai bun exemplu în acest sens.”[3]
Pe ansamblu impactul ISD este de cele mai multe ori pozitiv, fiind determinat de mărimea și gradul de dezvoltare a pieței gazdă, calitatea infrastructurii, stabilitatea economică/politică și schimbul/comerțul liber. In același timp, rezultatele ISD sunt influențate de: climatul de afaceri, costul cu forța de muncă, stimulente fiscale, nivelul educației și deschiderea unei piețe, etc.
De ce vin de fapt multinaţionalele să facă afaceri într-o ţară? Căci, pe cât sunt de atacate, ele sunt în acelaşi timp dorite de peste 150 de ţări ale lumii care concurează să le atragă. România este aşadar într-o reală competiţie cu toate aceste ţări în a le oferi condiţii să facă afaceri şi, implicit, să genereze locuri de muncă. Multinaţionalele sunt atrase de un mix de condiţii: infrastructură, resurse umane (bine pregătite, productive, cu un cost eficient), taxe mici, regimuri politice stabile şi previzibile, stabilitate şi predictibilitate legislativă, sistem juridic corect, administraţie fiscală competentă etc. Evident, multinaţionalele investesc în ţări care au cât mai multe din aceste elemente. Când o ţară nu are aceste elemente, automat, devine mai puţin atractivă pentru astfel de investiţii. Dacă, de pildă, infrastructura nu e un punct forte pentru România, ar trebui să compensăm prin resurse umane de calitate. Insă şi acestea sunt tot mai puţine din cauza emigrării masive din ultimii ani şi a sistemului educaţional neadaptat şi necompetitiv și, în plus, costul muncii e din ce în ce mai mare. Dacă România va continua să elimine factori atractivi, fără a compensa cu altceva, s-ar putea să asistăm în următoarea perioadă la o reducere a actualelor locuri de muncă oferite de multinaţionale, atât prin plecarea unora dintre ele cât și, mai ales, prin lipsa de atractivitate a mediului din România pentru ISD[4].
Dacă în 1990 productivitatea și competitivitatea economiei românești era scăzută, astăzi are câteva sectoare competitive la nivel regional și chiar global, a fost integrată în lanțurile internaționale de producție și exportă unele produse de înaltă calitate. Aceste lucruri ar fi fost imposibile în absența capitalului străin care a contribuit cu finanțare, know-how și management performant, ajutând România să-și pună în valoare avantajele competitive și forța de muncă bine pregătită. Cu toate acestea România a atras în medie cele mai puține fluxuri de ISD comparativ cu celelalte țări ex-comuniste membre ale UE, ceea ce reflectă o reticență a investitorilor străini bazată și pe slaba performanță a indicatorilor de competitivitate[5]. România are cea mai mică valoare a stocului de ISD pe locuitor – 3130 EUR/loc comparativ cu Polonia – 5053 EUR/loc(la o populație dublă față de România), Bulgaria – 5270 EUR/loc, Ungaria – 8386 EUR/loc și Cehia – 9703 EUR/loc. In plus trebuie remarcat că o analiza a Forumului Economic Mondial indică faptul că intensitatea cu care ISD aduc tehnologii noi în România este una foarte slabă, țara noastră ocupând locul 96 din 117 țări, în timp ce celelalte țări foste comuniste din UE ocupă poziții mult mai bune: Slovacia locul 16, Cehia – 30, Polonia – 37, Bulgaria – 47 sau Ungaria – 48. Acești indicatori ne arată că, în privința ISD, România este pe ultimul loc între fostele țări comuniste, membre actuale ale UE.
[1] Lucian Bondoc De ce este capitalul românesc fragil? Despre cauze, dileme și viitor, 20.09.2019, disponibil pe http://www.contributors.ro/
[2] Georgiana Mihalache – Gabriel Sicoe, preşedinte ACAROM: Industria auto în România este motorul economiei, 19.03.2019, disponibil pe https://www.zf.ro/
[3] Ion M. Ioniță – Bătălia pentru Volkswagen şi politica de la Bucureşti, 29.10.2019, disponibil pe https://adevarul.ro/
[4] Angela Roșca – Despre multinaționale, dincolo de propagandă: cum le facem să-și dorească să lase mai mulți bani în România, 02.03. 2017 disponibil pe https://republica.ro/
[5]Consiliul Investitorilor Străini din România – Investiţiile străine directe: evoluţia şi importanţa lor în România, 05.2017, disponibil pe https://fic.ro/
Fii primul care comentează