Încă de la naștere, toți ochii sunt ațintiți spre noi, femeile: „ce frumoasă e, mânca-o-ar mama”. Oare cine nu a auzit textul ăsta încă din leagănul copilei nou-născute? Ne naștem pregătite deja să o apucăm pe drumul mamelor și bunicelor noastre: acela de a fi admirate în deplina siguranță a casei părintești și de a merita un purtător de nădragi ale cărui calități sunt, de multe ori, invers proporționale cu frumusețea și atuurile noastre. Femeia trebuie să fie frumoasă și gospodină, cuminte și ascultătoare. Să-și asculte bărbatul pentru că numai el are dreptate, să-l aștepte cu masa caldă când vine obosit de la servici și să îi satisfacă dorințele sexuale când are el chef. Femeia trebuie să fie o mamă desăvârșită și să intuiască nevoile bărbatului și ale copilului. Cam așa era pe vremea când eram eu copil.
Bărbatul, în schimb, trebuie să fie un pic mai frumos ca dracul și dacă nu are darul beției și nu-i place să iasă cu băieții măcar o dată pe săptămână, ieșiri de unde să vină beat și să-și ia consoarta la bătaie, atunci se cheamă că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Între timp, lucrurile au mai evoluat, recunosc: femeile au servici , vin odată cu soții acasă, deci nu mai există pretenția farfuriei gata scoase din cuptor când a mirosit a buzdugan pe palier. Cât despre partea masculină , ha! „dacă eram un bețiv și te mai și băteam, atunci să te fi văzut dacă tot te vaiți acum”. Sună cuiva cunoscut? Se spune că suntem sexul slab și sunt foarte curioasă cine a inventat chestia asta care pe mine m-a determinat, încă din copilărie, să adopt o atitudine care să-mi demonstreze tăria în orice situație. Suntem sexul slab dar am fost alese să purtăm copiii în propriul corp până la naștere si să-i și naștem singure. Suntem sexul slab dar câte nu auzim în jurul nostru: „trebuia să te gândești tu, că tu esti mamă” sau „asta e datoria mamei” , deci nouă ne revine și educația copiilor. De acord , când eram în peșteră, tatăl pleca la vânătoare și mama rămânea să coase pieile de la vânătoarea trecută. Ea avea grijă de copii pentru că doar tatăl avea servici. De câte ori nu o fi venit leul în gura peșterii și sexul slab l-o fi omorât sau îndepărtat în absența soțului cu sexul tare, plecat la „servici”?
Am început să scriu câteva rânduri cu gândul să-mi vărs amarul referitor la cine și cât și când ar fi trebuit să ne învețe pe noi fetele că viața femeilor nu e tocmai aia descrisă mai sus , că viața poate fi trăită și pe alte planuri decât acela de soție sau că nu trebuie să fii neapărat soția celui de care iți place din prima sau a celui care te place primul. Nu am fost învățate niciodată legile seducției. M-am îndepărtat prea mult de subiect în încercarea de a demonstra că de mici ni se inoculează că trebuie să fim frumoase, blânde, iubitoare dar să nu o arătăm , să nu facem uz de calitățile noastre în fața bărbaților pentru că am putea fi arătate cu degetul. În ipocrizia lumii în care bărbații fac regulile, ni se cere să fim puternice, să avem toate calitățile din lume dar să le arătăm numai celui cu care ne vom mărita. De mici suntem învățate și sfătuite că aspectul nostru fizic contează enorm și că bunul nostru cel mai de preț este virginitatea. Chiar dacă de la naștere totul în jurul nostru preamărește grija pentru aspect și pentru calitățile noastre de ființe slabe, în același timp ni se inoculează ideea că trebuie să ne păstrăm pentru un singur bărbat. Suntem pregătite pentru căsătorie în deplinătatea condițiilor fizice dar nu ni se spune cum să-l atragem pe cel pe care ni l-am dori. Trebuie să-l asteptam pe el să o arate , trebuie să-l așteptăm pe el să ne cucerească cu tot felul de tertipuri despre care noi trebuie să ne prefacem că nu știm nimic. Nu avem voie să facem primul pas, nu se cade să spunem că ne place un anume bărbat. Niciodată nu am auzit că vreo femeie care a știut ce a vrut și a obținut să fi fost admirată de comunitatea din care face parte, nici de femei nici de bărbați. În general, ele sunt blamate si considerate „ușoare” sau ei „pămpălăi’’. Sigur , asta era pe vremea când eu eram copil și ascultam cu urechile pâlnie discuțiile dintre maică-mea și bunică-mea sau dintre maică-mea și prietenele ei. Pe vremea aceea, o femeie căreia îi plăcea un barbat trebuia să aștepte să o remarce el. Suntem educate să ne lăsăm alese de barbați și în naivitatea noastră credem că e suficient să fim frumoase și cuminți ca să trezim interesul lor. Suntem educate să așteptăm să ni se spună de către bărbați că suntem frumoase și iubite și abia atunci recunoaștem că avem aceleași dorințe ca și ei. Și dacă asta se întâmplă, atunci suntem arătate cu degetul că am fost prea slabe și am fost seduse cu vorbe frumoase. Îndoctrinate de toate preceptele bunicilor, majoritatea dintre noi sfârșesc , mai bine sau mai rău, în căsnicii de toate felurile care indiferent cât de bine încep își pierd prospețimea sentimentelor și fâlfâielile de fluturi în stomac. Nu am să fac aici apologia căsniciilor reușite în care ți-ai da o mână ca să îi fie bine soțului sau soției, deși m-aș mira să aud de așa vreun sacrificiu mai ales din partea lor, a soților.
Încerc doar să-mi dau seama cât de puternică e legătura creată pe bază de sfaturi de la bunica într-o lume în care totul se întâmplă cu viteza luminii, în care cel care vrea întinde mâna și ia iar cel care așteaptă se va întreba toată viața cum ar fi fost dacă… Încerc să-mi dau seama cum voi gândi atunci când, prea bătrână să mai fiu dorită, o să mă întreb la ce bun atâta grijă pentru aspectul fizic, la ce bun atâtea calități dacă nu am știut să exploatez la timp ceea ce am dobândit și cum, pentru că nu m-a învățat nimeni că trebuie să știu, să seduc și nu neapărat să aștept să fiu sedusă.
Alina Costea
http://tenaz.wordpress.com/
Fii primul care comentează