Am crezut multa vreme ca oamenii nu se pot schimba radical odata cu trecerea timpului, ca schema de caracter si principiile insuflate de parinti creeaza un tipar de gandire si comportament care in timp se comporta ca un elastic ce va reveni la forma initiala indiferent de tractiunea la care e supus. Mai departe am fost convinsa ca daca la astea toate adaugi si experienta de viata se desavarseste o forma a personalitatii care nu numai ca ne defineste in linii mari dar ne si dicteaza actiunile pana in cel mai mic amanunt. Am crezut…Multi ani genul acesta de a gandi lucrurile mi-a adus un confort psihic, ba mai mult, mi-a folosit ca pavaza in situatii cand mi-ar fi fost greu sa ma manifest cum imi suna pe moment dar era mai confortabil ca lumea stia deja cum as reactiona. Dar cati dintre noi rezistam sa fim incadrati in rame de comportament dupa ce suntem analizati prin prisma a 2-3 intamplari in care am reactionat similar? Cati dintre noi putem sa bagam mana in foc pentru propria persoana ca data viitoare vom reactiona la fel? Cati dintre noi nu si-au pus intrebarea : daca reactionez in felul x , adica asa cum as vrea si cum mi-ar dicta impulsul de moment, nu cumva cei de langa noi vor avea de suferit? Si atunci nu cumva intervine schema anterior construita?
M-am ghidat toata viata dupa principii si nu dupa impuls, desi ma impac bine cu intuitia mea si intotdeauna s-a dovedit ca ea si nu regulile mele au avut dreptate. M-am ghidat totdeauna dupa puterea lui “cum trebuie” si nu dupa cea a lui “cum vreau”. Da, recunosc , e o forma de a te pune la adapost de dezamagiri , de a nu fi arata cu degetul ca ai gresit cand ai vrut sa faci intr-un fel , desi toata lumea te sfatuia altfel , e un mod de a nu-ti asuma riscuri inutile. Dar unde e satisfactia descoperirilor , bune sau rele pe care le afli pe pielea ta? Oare nu asta e principiul care ne guverneaza mintea atunci cand ne educam copiii? Dorinta noastra de a-I feri de greselile noastre pentru a le face calea mai neteda nu asta are la baza? Sigur ca suferinta de a-ti vedea copilul facand aceeasi “greseala” ca tine e mai greu de suportat decat consecintele actiunii tale facand aceeasi greseala. Dar oare nu asa le taiem aripile cu care ar putea sa zboare sa-si construiasca propriile tipare din care vor iesi sau nu?
Sunt unii care zic ca faptele noastre ne definesc si greselile ne formeaza, ca amintirile sunt cele care raman si oamenii sunt cei care ne imbogatesc. Le recunosc pe toate. Ce m-as face daca la 60 de ani nu as avea ce sa-mi amintesc? Ce m-as face daca la 70 de ani , o batrana acrita , ocolita de tineret mi-as aminti doar regulile pe care mi le-am impus toata viata si nu altceva ? Ce m-as face daca atunci cand as muri ar veni cineva si ar zice :”singurul bagaj pe care poti sa-l iei cu tine sa-l ai pentru vesnicie e o desaga cu amintiri si singurele persoane la care te vei putea gandi pentru vesnicie sunt cele care te-au indemnat sa incalci regulile? Poate as fi singura o vesnicie?
Invatam din greseli, invatam din suferinte chiar fara sa ne dam seama ca invatam. Nu suntem un elastic care revine la forma initiala suntem o coca pe care viata o framanta cu diverse maini. De multe ori nici nu alegem mainile care ne framanta. Poate ca asta e frumusetea aruncatului cu capul inainte: sa nu ne alegem mainile care vor prelua aluatul si indiferent care vor fi alea sa ne lasam modelati dupa bunul plac al celor care au curajul sa intervina.
Experienta mi-a aratat ca cei din jurul nostru ne fac mai puternici sau nu ne fac nimic. Nu exista alta varianta si nu depinde de noi sa ne alegem pentru ca atunci cand comportamentul celorlalti nu se potriveste cu schema firii noastre suntem tentati : sa fugim , sa ne ascundem sau…. sa ne invartim ca fluturii in jurul lampii. Sunt curioasa cati fug de lampa si cati aleg sa se invarta in jurul ei si cati o vor lua de la inceput cu aripile arse. Sunt curioasa cati dintre cei cu aripile arse vor recunoaste ca au gresit si nu vor mai gravita in jurul lampii si cati vor fi fericiti ca au trait acea experienta. Totusi, daca viata ar fi un joc fara reguli atunci nu am avea satisfactia ca le-am incalcat. Daca viata ar fi un joc fara reguli atunci nu ar mai exista cei satisfacuti ca le-au incalcat si nici nu i-ar indemna si pe ceilalti sa le incalce. Eu inca ma intreb cand e satisfactia mai mare : cand incalc regula si nu mor sau cand nu o incalc si ma simt puternica ?
Si mai mai intreb ceva: sa aleg jocul -cu reguli sau fara -sau sa stau pe margine si sa ma amuz uitandu-ma la cei care-l joaca?
Alina Costea
Interesant si ofertant subiect :)Uneori este util sa mai incalcam cate o regula. Conditia este sa nu ranim pe nimeni prin aceasta.