Mă uit cu tristeţe la mine şi în jurul meu. Dar mai ales la mine. Şi îmi dau seama cât de bine am făcut şi încă mai fac Răul. Şi cât de rău am făcut sau fac Binele. Mă întreb de ce e atât de uşor să faci Răul şi pare atât de greu să faci ceea ce e Bine? Oare de ce mi-a fost mereu atât de greu să săvârşesc tot ce-aş fi putut face bine? De ce am fost mereu tentată să fac ceea ce ştiam că nu îmi e îngăduit? Am fumat. Am lenevit. Am dormit până târziu. Am poftit la bunul altuia. Am ispitit. Am fost mândră. Am fost lacomă. Am înşelat. Am minţit. Am furat. Am judecat. Am amânat. Nu am iertat. Nu am făcut binele pe care puteam să îl fac. Şi câte altele… Am evitat de nenumărate ori să fac acele lucruri despre care conştiinţa îmi şoptea că sunt bune. Deşi simţeam cu toată fiinţa mea că mi-ar face bine, de fiecare dată alegeam calea cea uşoară, eschivându-mă mereu de la a le duce la îndeplinire. Şi, pe deasupra, purtându-le pică tuturor celor ce demonstrau întocmai acele calităţi care mie îmi lipseau cu desăvârşire, deşi erau poate exact ceea ce mi-ar fi trebuit pentru a fi omul care îmi doream să fiu. Şi pentru a duce viaţa pe care mi-o doream. De multe ori, după lupte crâncene cu sinele meu delăsător, odată făcute acele lucruri bune, câte nu îmi dezvăluiau ele despre mine… Câte comori nu am aflat în spatele lucrurilor bune de care fugisem până atunci… E un soi de îndrăzneală amestecată cu laşitate în toată această luptă între a face Binele sau Răul. Pentru că îţi asumi în mod conştient de cele mai multe ori alegerea de a nu face binele. Îndrăzneşti, chiar cu insolenţă şi cu sfidare. Şi în acelaşi timp cedezi, cu atâta laşitate. Nici măcar nu ştim cât de laşi putem să fim până în clipa când reuşim în sfârşit să ne învingem. Până atunci, ne afundăm în laşitate, fără să avem măcar curajul de a privi până în străfundurile ei. Mă uit câteodată în urmă la viaţa mea şi aş vrea să vin în ajutorul femeii uşor inconştiente ce făcea greşeală după greşeală, mirându-se că viaţa şi oamenii nu îi răspundeau aşa cum şi-ar fi dorit. Aş vrea să îi dau mâna şi să o trag din iluziile în care se învelea, refuzând să privească realitatea. Refuzând să se privească sincer în oglindă. Temându-se să facă acele lucruri care i-ar fi schimbat cu adevărat drumul. Simţindu-se prea slabă să acţioneze. Prea leneşă să ia cu adevărat decizii. Prea imatură să îşi ia cu adevărat viaţa în mâini. Prea haotică să iubească ordinea. Prea prostuţă să gândească pe termen lung. Prea nehotărâtă să îşi impună raţiunea asupra voinţei de moment. Prea nerăbdătoare să trăiască clipa, pentru a-şi da seama că, de multe ori, câştigând clipa, ne pierdem Viaţa. În timp ce alteori, renunţând la bucuria clipei, câştigăm fericirea Vieţii. Mă întorc în timp şi privesc cu neputinţă la omul care am fost. Mi-aş dori să intru cumva pe scena unde se desfăşoară filmul vieţii, să strig Stop Action! şi să o scutur bine pe fata oarbă ce persistă în greşeală. Însă e prea târziu acum… De-abia acum îi văd pe toţi cei pe care mi i-ai trimis atunci pentru a mă trezi. Nu îi vedeam. Sau mă iritau teribil cu lecţiile lor sau cu exemplul lor de viaţă, pe care îl găseam atât de plicticos. Cât de nesuferiţi mi se păreau! Am învăţat de atunci că cei mai buni profesori îmi sunt oamenii care mă enervează cel mai tare! De-abia acum înţeleg cu adevărat toate situaţiile pe care m-ai făcut să le trăiesc, sperând că mă voi trezi. Şi că voi face acel lucru, singurul lucru ce trebuia făcut. Să mă schimb! Dar nu, eu rămâneam în orbire şi perseveram în greşeli, doar pentru a suferi mai mult la următoarea lecţie, fără să înţeleg măcar de ce. Când totul era atât de simplu. Când, de fapt, e atât de uşor să faci acele schimbări de care fugi o viaţă întreagă. Când e nevoie doar de o clipă de trezire. O singură clipă. În care iei o decizie. Dar iei o decizie cu adevărat, nu spui doar Mi-aş dori să… Aş vrea să… ar trebui... după care te întorci la ceea ce ai făcut înainte. Nu! Hotărăşti să te schimbi şi, pur şi simplu, nu mai concepi o altă variantă. După care totul e atât de simplu!

Nu înţeleg de ce alegem să facem mereu aceleaşi greşeli, ceas după ceas, zi după zi, precum muştele ce încearcă să iasă pe fereastră lovindu-se mereu de geam. Şi totuşi insistă. Şi se lovesc mereu, mereu, în acelaşi loc. Fără a se gândi o clipă să schimbe strategia. Sau, gândindu-se, dar fără să îndrăznească să o facă. Am trăit ani de zile parcă doar pentru a demonstra corectitudinea definiţiei lui Einstein asupra Nebuniei – Să faci mereu aceleaşi lucruri şi să aştepţi rezultate diferite. Din plin. Am trăit parcă pe pilot automat, ca şi cum misiunea acelor ani ar fi fost Dovedeşte că Einstein a avut dreptate, arată-ne tu, Sasha, ce înseamnă Nebunie. Timp de cel puţin zece ani de zile, pe lista de to-do, scriam măcar o dată pe săptămână. Lăsat de fumat. Sport. Mâncat sănătos. Trezit dimineaţa devreme. Mişcare în aer liber. Nu mai amân lucrurile. Ordine în dosare etc. Aceleaşi lucruri, scrise săptămânal, timp de cel puţin zece ani. Fără să reuşesc. Era oare atât de greu? Mi-ar fi trebuit mult mai puţin decât tot timpul pe care l-am pierdut scriind aceste lucruri în mod mecanic. Mi-ar fi trebuit o singură clipă. În care să decid cu adevărat că nu am voie să fiu mai puţin decât omul care trebuie să fiu. Că nu se poate altfel! Partea bună însă este că, aşa cum spune George Eliot, Nu e niciodată prea târziu să devii omul care ai fi putut să fii. Şi nici aşa de greu cum poate ţi-ai imaginat. Ne-am imaginat. Cred că e mai uşor să devii Omul Nou pe care ţi-l doreşti, decât să trăieşti chinurile de a şti că poţi mai mult, fără să îndrăzneşti să o faci. (Să o faci, nu să spui că o faci). De-abia acum înţeleg mai bine rolul Ispitei. Văd cu ochi limpezi acum, într-un moment de trezie, cum ne dă tocmai ea şansa de a ne ridica deasupra noastră, de a ne înălţa peste ceea ce credem că suntem în stare de-a face, pentru a ne pune mai presus de noi înşine. Şi realizez acum că niciodată nu suntem ispitiţi peste puterile noastre. Că niciodată nu suntem încercaţi dincolo de ce am putea face. Şi că întotdeauna suntem ajutaţi dincolo de puterile noastre. Şi că, de fapt, ca orice alt dar de-al Tău, Viaţă, şi Ispita e un drum cu două direcţii – poţi merge în sus sau poţi coborî în străfunduri. Ce voi alege oare de acum încolo? Mă rog, doar, Viaţă, să mă ajuţi să rămân trează cât mai mult timp de-acum încolo. Să-mi mai trimiţi Lumină când orbesc. Să mă îngădui pe pământ până îmi voi fi învăţat lecţiile. Acum, în ceas sfânt de lumină, atât mă rog, cum se ruga Sfântul Augustin: „Doamne, ajută-mă să Te iubesc aşa cum am iubit cândva păcatul!”

de Alexandra Svet

раскруткакак взломать скайп бесплатно