Dacă s-ar împărți la fel ca generațiile din literatură: șaizeciști, optzeciști, douămiiști și generațiile afective, atunci ar exista: „generația ceaiurilor dansante și a recomandării”, apoi „a industrializării familiei și implicit a promovării nașterii copiilor”, generație agresată de conceptul „gura lumii” și în cele din urmă copiii acestei generații, „generația divorțaților”. Se pregătește „generația singurilor-asumați”, cei care nici măcar nu își mai pun problema încercării formării familiei și probabil că abordarea vieții de relație și mai ales a celei sexuale va fi una cu totul diferită. Ce a avut fiecare bun și rău din punct de vedere afectiv? Generația ceaiului dansant și a balului, în funcție de rural-urban, este cea care și-a început viața afectivă undeva între jumătatea și sfârșitului anilor 50. Era o generație încă influențată conceptual de perioada interbelică, de proprietate și de alianțele intime făcute la recomandare dar care țineau. Căsătoriile erau puternic influențate de către părinți și fetele erau măritate, nu se măritau. Această generație a influențat la rândul ei afectiv generația industrializării. Deci „ceaiul dansant și balul” au fost părinții celor care au părăsit satul pentru a merge la oraș; casa pentru apartament, celor care erau deja la oraș.
Generația industrializării s-a manifestat activ din punct de vedere afectiv pe toată perioada comunistă. La începutul anilor 90, copiii lor, în cele mai multe cazuri, trecuseră de pubertate. Copiii care au început viața afectivă la începutul anilor 90 încă au mai păstrat din conservatorismul generațiilor anterioare, dorindu-și să se căsătorească devreme și să intre în pâine. Unii au eșuat. Nu atât de mulți însă câți au eșuat din rândul generației divorțaților, care a venit după anul 2000. Sub acest nume nu îi includ doar pe cei care s-au căsătorit sau au divorțat pe hârtie. Îi pun și pe cei care au stat în relații lungi, de bună credință fiind, însă care ulterior au trăit traume afective, sau cei care au ajuns să mai stea împreună doar de formă, pentru a salva aparențele. Foarte multe drame sufletești au avut la bază ideile învechite ale celor din generația anterioară, care au făcut din despărțire un concept și mult mai grav – o vină. În prezent se conturează un alt tip de generație. În extrema tânără sunt cei care și-au început viața afectivă cu zece sau cincisprezece ani mai târziu decât au făcut-o cei din generația mea. Este vorba de un paradox. S-a trecut de la o generație de vârstă la o „generație a abordării”. Generația singurului-asumat este a celor care nu și-au găsit drumul în generațiile de după anii 90, mai ales a celor care și-au început viața afectivă spre anii 2000, și a celor care abia au început să guste din fructul dulce al sentimentelor. Unii au mai multă informație virtuală pentru contacte dar nu trec foarte mult de cortina online, cum sunt cei din extrema adolescentă a generației. Adulții știu exact ce vor și nu mai au inhibiții și nici timp de pierdut devenind niște pragmatici întârziați. Toți trăiesc însă cu perspectiva unei familii clasice, proiectată cândva de generația ceaiului dansant și trăită în multe compromisuri de o parte din generația industrializării. Străbunicii de azi stau și se miră, aproape că se amuză, cum de strănepoata de la București sau de la Cluj nu se mai mărită odată. Exact ca în pilda lui Rabindranath Tagore, dar adaptat și invers – prima dată sau supărat, apoi au încercat să o convingă și în cele din urmă s-au amuzat. Dacă vrem, fiecare găsim multe exemple de eșecuri și compromisuri din generația industrializării. Asta nu înseamnă că nu au fost și foarte multe cazuri fericite în fiecare generație enumerată. Norocoșii din generația industrializării, care au acum nepoți, sunt fericiți. S-au schimbat, sunt alți oameni, pentru că au început să redescopere viața și sentimentele de iubire. Pot vedea cu alți ochi ce înseamnă un copil și cum se manifestă el. Își găsesc un adevărat sens în acest tip de relaționare și participă cu bucurie la formarea unui om. Când erau tineri trebuiau să fugă la fabrică, n-aveau vreme de poveștile copiilor și nici răbdarea sau cunoașterea de a căuta să-i descopere sau să privească atent modul în care cresc și se transformă. Aceștia sunt niște bunici norocoși. Generația fără vârstă, cea de azi, este și una a singurătății. Aici, în această generație, își găsesc locul și cei care sunt singuri la domiciliu și cei care sunt singuri în doi, captivi unor relații care nu mai au nimic din savoarea începuturilor, suflete care pur și simplu mai caută ceva din punct de vedere al plăcerii și al emoției.
Divorțații nu mai cred așa ușor în instituția căsătoriei, după ce au trăit această experiență și au eșuat, își dau seama că poți fi bine sufletește și fără o hârtie (deja a devenit clișeu) și că în mod sigur nu te face fericit o hârtie. Există deci oamenii care fac parte din generația divorțaților asimilată macro-grupului fără vârstă format din acei singuri-asumați, în care se găsesc și cei care au relații scurte, ținute în viață, culmea, tocmai de lipsa de perspectivă. La periferia acestei indirecte forme de organizare afectivă sunt unii care nu știu ce vor. Aceia sunt cei mai chinuiți dar cu mult mai mare dibăcie ei îi chinuie pe alții. Există un poligon al încercărilor prin care se trece, în care oamenii caută soluții la problemele sufletești și sexuale pe care le au.
Nimeni nu este în afara idealului proiectat de unii și de alții cândva pentru că așa vrea el. Tocmai de aceea mi-am asumat rolul în cărțile anterioare de a explica faptul că viața afectivă este cumva strâns legată de starea politicului de la momentul în care ea se manifestă. Comunismul fiind al cenzurii și al constrângerii, măcar la extremele sale existențiale, a creat “generații afective” care au promovat un tip diferit de conservatorism. Una era să fi „divorțat” în comunism, alta în zilele noastre, deși luată individual, nu privind global, percepția nu s-a schimbat foarte mult. Dintr-o anumită perspectivă avem azi ocazia să vedem cu ochii noștri cât de pervers a lucrat comunismul în a menține o anumită disciplină socială prin intermediul „familiei unite cu orice preț”. Pentru comunism familie nu însemna afectivitate, ci stabilitatea sistemului și implicit factori propice pentru eficiența producției. Acum, în capitalism, sub tirania profitului, familiile se centrează pe asigurarea resurselor și se înhamă la îndeplinirea obiectivelor pentru a depăși standardele generațiilor industrializării. Mă întreb care este rolul și vina bisericii în acest peisaj al afectivității? Suprimată ca mesaj în vremea comunismului, criticată aspru în vremea capitalismului, confruntându-se cu o percepție secularizantă asupra rolului ei în societate, biserica trebuie să găsească mijloacele misiei pe care Isus i-a lăsat-o. E obligată să găsească acele mesaje care să o legitimeze în sufletele noilor generații. În mod sigur viața noastră afectivă are nevoie de suportul mesajului creștin. Oricâte explicații s-ar da bolilor sufletești, ele au la bază, în primul rând, o anumită lipsă de credință. Mai trist este că această lipsă de credință nu este efectul unui act deliberat al generației din care și eu fac parte, ci este efectul confuziei că evoluția sau resursa, lipsa necazului sau prezența lui, înseamnă îndepărtare de Dumnezeu.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează