Locuri noi

23 iulie 2015 Redacția ProAlba Social 0

Când eram mai tânăr ficior, adică mititel atât cât să îmi amintesc despre asta, şi mă întorceam de undeva, dintr-o excursie, chiar şi dacă veneam acasă de la oraş, mă simţeam ciudat. Mi s-a părut ciudat atunci când am trăit prima dată lucrul ăsta şi nici acum nu ştiu de ce simţeam aşa. Parcă totul în jurul meu era altfel, ziua avea altă culoare, alt ritm, şi asta continua până în ziua următoare. Nu era o senzaţie neplăcută, ba din contră, era ceva nou, inedit, ceva ce îmi punea imaginaţia în mişcare. Chiar şi acum mi se întâmplă asta. Când ajung acasă (nu de la job, asta deja a devenit prea comun) şi mă întorc din alt oraş, sau dintr-o excursie, am impresia că parcă nu sunt acasă la mine. Ziua este altfel decât ar fi fost în mod normal, mai plăcută şi mai colorată decât ar fi fost dacă aş fi stat toată ziua acasă. Prima senzaţie e puţin ciudată, chiar deranjanta uneori, dar încet-încet încep să mă obişnuiesc cu ea şi chiar îmi place. Îmi place când îmi aduc aminte de locurile în care am fost, de ceea ce am văzut frumos şi nou (mai ales nou). Şi de fiecare dată când vin dintr-un loc nou parcă mă bucur şi mai mult de casă. Îmi place să mă mişc. E prea mult spus „să calatoresc”. Să ies, să văd mereu ceva nou care să mă inspire, să mă bucur de linişte sau agitaţie, căldură sau răcoare, senzaţii pe care nu pot să le trăiesc nici măcar cu mintea între patru pereţi de casă şi alţi patru de gard. Poate că a fost o obişnuinţă rătăcită. Ceva care, la un moment dat, am pierdut de-a lungul timpului iar acum iese la iveală şi îmi aduce o parte din liniştea sufletească. De aceea simt această nevoie de a „evada” , uneori timp de 2-3 ore pe săptămână, în linişte şi nu în agitaţia „Şanţurilor”. Şi nu singur. Singur nu îmi place. „Evadare” e mult spus, „nevoie de libertate” sună egoist, hai să îi spun „gură de aer”. Nu să scap de obligaţiile familiei, de cei care contează cu adevărat, de educaţia pe care trebuie să o dau şi de dragostea pentru cei din familie. „Gura de aer” din ceva cu care însă am fost obişnuit, cu care am crescut şi care ani de zile, în adolescent, mi-a adus echilibrul şi liniştea: natura, pădurea, liniştea. Lucruri pe care le-am uitat de-a lungul timpului, le-am ignorat, şi care m-au dezechilibrat în cele din urmă. Mă bucur că am redescoperit asta şi am conştientizat că e bine pentru mine. Poate că pe de altă parte este şi faptul că 10 ore pe zi stau în birou. Şi rutina (bat-o vina) pe care am tot filozofat-o data trecută îşi face de cap. Şi cum să scap de ea altfel decât „schimbând peisajul”? Înlocuind cei 26 de inci de ecran de monitor cu un peisaj frumos „live full hd” şi un „cloud” albastru. Deci…o bicicletă, un prieten, un rucsăcel şi o ciocolată. Drum bun şi apoi bine te-am găsit căsuţă!