Multe fete, femei, au un reflex în a menţiona că iubitul sau bărbatul lor este lipsit de sensibilitate. „Nu le are cu florile sau cu spusul cuvintelor frumoase”. Cu toate acestea, se complac, în mod pragmatic, din punct de vedere relaţional, cu situaţia în care el rămâne în viaţa lor deşi nu este vreun profund. Dacă şi ele ar fi la fel, n-ar fi o problemă, însă multe dintre ele simt, îşi doresc şi vor să aibă parte de gesturi care sunt generate de sentimentul de iubire.
Foarte multe relații se trăiesc fragmentat. Unul din parteneri sau ambii își caută sentimente în altă parte. Procedural își duc viața împreună și fac lucruri separate, generate de gânduri separate și au așteptări separate pe care le pun mecanic sub cupola vieții comune. Spre exemplu, unul își asumă un fapt pe care îl face celălalt dar cu toate astea își creează culoare paralele în ceea ce privește filonul real al vieții de zi cu zi – iubirea.
Mai este un reflex în a căuta argumente împotriva iubirii sau a reușitei în cuplu. Ceva de genul că oricum se ajunge la neiubire și la o distanțare sentimentală. Se argumentează că o mare victorie ar fi ca până la urmă, din ceea ce a fost cândva o iubire, să rămână o prietenie. Probabil că în multe cazuri așa o fi şi nu este un lucru rău deloc.
Acum, în timp ce scriu, simt cum septembrie mușcă din ceea ce a mai rămas din vară și nu-mi vine să cred cum lumina și-a pierdut din intensitatea care ne făcea să o căutăm și să ne umplem de energie. Iubirea seamănă mult cu lumina și dacă am avea puterea să-i acceptăm intermitențele, am putea să o păstrăm.
Și eu duc lupte, uneori obsesive, în propria-mi minte, chinuindu-mă să ajung la o înţelegere a iubirii. Îmi este greu să descopăr și îmi dau seama că uneori singurul lucru care m-ar putea salva este o comparație. Aceea că iubirea pentru o femeie, în cazul meu, seamănă cu prietenia, de care din fericire am avut și am pe deplin parte în această viață. Prieteniile mele au apărut neprogramat și au crescut pas cu pas, susținute de o acumulare a amintirilor comune și a dovezilor de loialitate.
Cred că și iubirea are o importantă componentă care ține de şansă. Probabil norocul de a întâlni pe cineva similar în gândire și în sentimente cu tine, pentru că totul ține până la urmă de o acceptare reciprocă. Apoi de context, care poate fi subordonat norocului, pentru că, dacă omul pe care îl întâlnești nu este în aceeași situație cu tine, sau într-un punct vecin cu situația ta, este foarte dificil să se înfiripeze ceva. Și mai este o chestiune de potrivire a percepțiilor, iubirea. Adică, celălalt să te recepteze aproape de ceea ce vrei tu să-i transmiți, pentru ca mesajul tău să aibă relevanță sau un anumit răsunet în inima lui. În linii mari, compatibilitatea are și ea nevoie de noroc, în primul rând norocul de a te întâlni, de a fi la fel și apoi de a te percepe corect unul pe celălalt.
Cu resemnare este dusă una dintre marile bătălii pe care o duc cei care sunt preocupați de fenomenul iubirii și care fac și altora uriașul serviciu de-ași dezvălui sentimentele sau de a căuta formule reale de comunicare.
Resemnații nu trebuie să facă mare lucru. Ei nu au nevoie să argumenteze ci doar să se ofere pe ei înșiși drept contraexemplu pentru reușita în iubire. Din păcate în această situație sunt foarte mulți. Ei nu au mai avut curajul să lupte să admită că au făcut o greşeală, sau pur şi simplu să accepte că lucrurile s-au consumat din punct de vedere emoţional şi atunci, în loc să tacă naibii, măcar, otrăvesc mediul din jurul lor cu păreri în favoarea resemnării şi acceptării unor situaţii mincinoase, numai pentru că nu le-a reuşit lor în dragoste. Pentru a putea trăi cu aceste eşec.
Ori iubirea tocmai de aceea este un sentiment atât de special şi un dar, până la urmă. Pentru că nu e la îndemâna oricui şi nu apare oricând. Dacă n-ar trebui să orbecăim după el şi să acceptăm şi eşecul, în drumul nostru spre iubire, suferinţa n-ar fi o atât de mare problemă. Cu toate acestea, compatibilitatea în iubire există. Chiar dacă nu este o chestiune de logică sau de aritmetică, ci de noroc şi potrivire, aşa cum am mai spus, dar şi de stare sufletească la un anumit moment. Lipsa temporară a acestui noroc poate pune pe noi o presiune injustă. De această lipsă de şansă de care în mod normal nu suntem responsabili.
În răutatea lor, unii oameni, consideră ca fiind o culpă singurătatea. De multe ori se întâmplă să fie aşa. Mulţi dintre cei care astăzi sunt singuri au avut una sau mai multe şanse cărora le-au dat cu piciorul. Sunt însă şi foarte multe cazuri în care unii au trecut printr-un purgatoriu al nepotrivirilor, care au reuşit să fie menţinute în viaţă numai de efemere dorinţe sexuale, frici sau speranţe deşarte şi care până la urmă au dus la aceeaşi concluzie: mai bine singurătate un timp, până la limpezire, decât nesfârşite încercări sau tendinţe de „reîncălzire a ciorbei”. Timpul a dat tuturor răspunsuri în funcţie de câtă minte au avut şi cât suflet au pus.
În aceste condiţii am ajuns să trăim sub dictatura percepţiilor. Pe mine, spre exemplu, dacă cineva mă interpretează doar prin ceea ce scriu în eseuri sau în poezii, se află din debut pe un drum greşit. Creaţiile literare sunt doar nişte „vârfuri de sarcină” din punct de vedere emoţional sau al unei anumite tensiuni sufleteşti, dar nu sunt oglinda felului de a fi pe care îl am.
Omul îşi caută, prin ceea ce este şi prin modul în care se reinventează, mereu şansa unui nou început, cu experienţele pe care le acumulează. În funcţie de inteligenţa şi tăria interioară a fiecăruia, unii pot să se reinventeze emoţional, iar alţii nu învaţă nimic. Este, probabil, o situaţie similară cu cea din comerţ, unde unele societăţi comerciale se transformă sau trec printr-un faliment şi devin mai puternice, iar altele „mor definitiv”, iar unele stagnează sau merg liniar, fără mari bucurii sau fără un eşec total. Subzistă.
Aşa sunt, din păcate, foarte multe familii. Pe fondul resemnării sau al nepotrivirii, cu sau fără sprijinul supapelor extraconjugale, îşi menţin un ritm anost, care nu este nici moarte, nici viaţă. Cu toate acestea, fie rahatul şi până la gât, de faţă cu ceilalţi, avem o mândrie să ne etalăm verigheta sau să vorbim despre anii de căsnicie, ca despre o mare reuşită, semn al consecvenţei noastre sau, de ce nu, în sprijinul celulei numită familie sau pentru că, este singurul lucru pe care îl mai avem. Multe din supraeurile semenilor sunt încărcate cu un moloz realmente putred, pornit de undeva din copilărie, cu grave consecinţe asupra vieţii de familie din zilele noastre. Sunt mulţi oameni care se căsătoresc dar nu au o cultură a familiei sau au imaginea familiei grav vătămată în interiorul sufletului lor.
O relaţie de cuplu poate avea adesea şi o componentă importantă de milă, unidirecţională sau reciprocă, fapt care o poate ajuta să trăiască artificial. De aici porneşte defectul nostru major, care însă ar putea fi eliminat dacă ne-am cunoaşte mai bine şi dacă ne-am evalua corect. Neavând curaj sau generalizând, amânăm mereu nu reuşita ci şansa unei noi iubiri. Şi ca să fiu cinstit, fie şi lipirea unor începuturi frumoase, este de mii de ori preferabilă unei băltiri lipsită de viaţă, în care, aşa cum am mai spus, fiecare partener aşteaptă să dea un camion peste celălalt, numai să nu-i revină lui responsabilitatea de a lua o decizie care să le facă bine amândurora. Încercarea este preferabilă platitudinii sau minciunii.
Fiecare om are dreptul, fără să fie judecat de gura spurcată a lumii, să lupte pentru o viaţă sentimentală mai bună. Pe noi însă, un anumit tip de presiune, pe care mentalitatea societăţii comuniste a pus-o pe bieţii noştri părinţi, ne ţine azi într-un context dezastros. Nu, dragilor! Inerţia şi mila, frica de gura lumii sau a părinţilor, nu sunt semne de preţuire pentru celălalt, ci o butaforie penibilă din care ambii parteneri au de pierdut. Spun asta cu aceeaşi convingere cu care îndemn la curajul de a face demersuri maritale numai în baza unei compatibilităţi a sentimentelor.
Dau un nou exemplu personal care să ajute la înţelegerea acestei ştafete a greşelilor pe care o preluăm de la familie, care a preluat-o la rându-i de la bunici şi tot aşa. Dacă eu i-am văzut pe ai mei având fiecare pilota lui, o viaţă, sunt vinovat sau nu că prima dată când m-am mutat sau am dormit cu o fată am propus ca fiecare să doarmă acoperit cu pilota lui? Probabil că nu. Aş fi meritat să văd expresia de şoc şi groază a persoanei oripilată de această propunere criminală de fragmentare a intimului nocturn? Probabil că nu. Şi atunci de ce zic să nu fim extrem de exigenţi cu noi înşine în timpul procesului de cunoaştere şi coagulare a vieţii de cuplu? Pentru că şi celălalt, fie le are pe ale lui, fie, dacă se potriveşte cu noi, din punct de vedere al gândirii sau al temperamentului, ne ajută să înţelegem zâmbind, de ce este mai bine cu o pilotă pentru amândoi, fie ea şi una mică.
Practic aici este norocul, nu în a întâlni un om ai cărui părinţi dormeau fiecare cu pilota lui, ci a întâlni pe cineva care să caute să te înţeleagă, dacă un crez al tău este nepotrivit. Când cineva caută cu adevărat, nu superficial, să te înţeleagă şi să se pună în locul tău, înseamnă că începe să te iubească sau măcar este impulsionat de acest sentiment.
Vreau să mai spun că nu cred în ideea că cineva a pierdut iubirea vieţii. Iubirea vieţii nu se pierde. Nu există o vinovăţie sau ceva de genul acesta, dacă despărţirea nu s-a produs prin moarte sau dispariţie sau te miri prin ce context extrem de ciudat. Pur şi simplu nu aceea a fost iubirea vieţii. Jelirea la nesfârşit a unei persoane care nu ne răspunde la sentimente este o jignire pe care ne-o adresăm nouă înşine. Sunt doar emoţii întârziate sau alimentate de speranţe nejustificate, regrete inutile sau interpretări eronate, provenite din frica de singurătate sau te miri ce alt motiv. (De exemplu, reacţie la şopârle băgate de pe margine ca: „vai ce om ai pierdut, trebuia să lupţi mai mult pentru el).
Părerea apropiaţilor contează mult când cineva îşi caută partener de cuplu sau când a găsit unul. Din păcate, de multe ori părerile apropiaţilor sunt greşite sau subiective.
Vorba unui apropiat de-al meu, care însă rareori m-a sfătuit ceva greşit, când mi-am exprimat a nu ştiu câta oară sentimentele faţă de el într-un interval scurt (aveam motive şi eram sincer): „Te cred şi apreciez, dar vezi că dacă o ţii în ritmul acesta cazi în idolatrie şi ne face rău la amândoi!”
Fii primul care comentează