Prin decembrie, anul trecut, citeam din curiozitate un material pe un site economic de specialitate, referitor la condiţiile convenite de către Statul Roman cu FMI şi Comisia Europeană pentru acordurile de împrumut din 2009 şi 2010. Aceasta în contextul faptului că acum, la începutul anului 2013, reprezentaţii celor două instituţii financiare ne vor vizita spre a vedea stadiul îndeplinirii de către Guvernul României a celor convenite atunci.
M-a încercat, în urma lecturii, un sentiment de puternic „deja vu”. Un „deja vu” care te lasă masca, fără să ai pretenţia că ești un mare cunoscător în politici macroeconomice, un sentiment de neputinţă aproape dusă la extrem. Este incredibil cum la 20 de ani de la primul acord al României cu FMI, din anii ’90, să discutăm de exact aceleaşi obiective: predictibilitate şi consolidare fiscală, restructurarea întreprinderilor de stat sau despre reducerea deficitelor bugetare şi regândirea pe baze solide ale cheltuielilor aparatului de stat. Cum este posibil ca o ţară care între timp a devenit membră a Uniunii Europene, a NATO, să se pună la masa negocierilor cu un organism financiar internaţional şi să discute aceleaşi şi aceleaşi probleme care trebuie rezolvate de peste 20 de ani? Pentru că este foarte clar că şi la discuţiile care vor avea loc cât de curând cu FMI, exact aceleaşi întrebări ne vor fi puse: „Aţi reorganizat bugetul ţării?”, „Aveţi o predictibilitate bugetară măcar pe un termen mediu de 3-5 ani?” „Aţi restructurat companiile de stat?” „Aţi reaşezat deficitele bugetare şi cheltuielile statului?”. Şi răspunsurile, după cum îşi poate da seama orice român, vor fi o serie interminabilă de „NU”.
Stau şi mă întreb, oare, cât o să mai trebuiască să aşteptăm ca de fapt să ajungem cu România într-o normalitate? Cât vor mai trebui alţii să ne tragă de mânecă să ne facem ordine în propria ogradă, să ne bucurăm de ţara aceasta şi de bogăţiile ei? Cât va mai trebui să ne facem de mândra minune în ochii tuturor? Mă gândesc, de asemenea, câtă ruşine şi ocară aruncă asupra acestei ţări şi acestui popor un guvern (oricare ar fi el, indiferent de coloratură) care merge în faţa unor emisari FMI sau ai Comisiei Europene şi spune că reprezintă o ţară care de peste 20 de ani nu este în stare să-şi facă o minimă ordine în propria ograda. Oare ce cred acei oameni despre noi? Mi-e frică să-mi şi imaginez.
Ce or să vadă cei de la FMI şi Comisia Europeană când o să discute cu autorităţile romane? Un buget nerealist, cu o componentă investiţională de doar 10%, încărcat cu cheltuieli de personal aferent unor ministere supradimensionate sau a zeci şi sute de Agenţii şi Comisii. Or să vadă un Guvern cu 27 de miniştri cu competenţe neclare şi alcătuit pe nişte idei infantile. Şi referitor la restructurarea întreprinderilor de stat or să constate aceeaşi harababură şi circ la Compania Naţională a Huilei, la CFR sau Compania Poşta Română şamd şi bineînţeles, cireaşa de pe tortul penibilului, impotenței şi incompetenţei, o să constate stadiul procesului de reorganizare şi privatizare al Oltchim. Este, pentru mine personal, de neînţeles această neputinţă instituţională generalizată a României din ultimii 20 de ani. Şi care, din păcate, văd că se perpetuează pentru că obiectiv vorbind, nu văd nici o îmbunătăţire reală prin schimbările raporturilor de putere intervenite în ultimele 9 luni. Mă cutremură prăpastia imensă între mediul privat, mai exact modul în care se judecă eficienta managerială în mediul privat, şi ceea ce se întâmplă în sectorul public. Poate că aici este de fapt şi ideea unde se face diferenţa. De mentalitate, de consecvență, de datorie a lucrului bine făcut, de responsabilitate până la urmă. Toate aceste concepte se substituie, finalmente, unei normalităţi economice şi sociale. Normalitate care, din păcate, întârzie să apară…
Răzvan Secară
Fii primul care comentează