Întotdeauna am spus că nici nu o să iau în considerare opţiunea de a pleca până nu voi face tot posibilul să “reuşesc” în România. În ultima lună însă am început să-mi schimb puţin părerea. Soarta face ca tocmai mie—naţionalista convinsă—sa mi se ofere şansa (sau să zicem, susţinerea necesară) să plec în Canada. Dacă în primă fază am respins ideea complet, în mai puţin de o lună mă văd aproape convinsă să fac pasul.
O prietenă nu demult îmi povestea despre două femei pe care le-a văzut într-o cafenea din Dublin; două femei trecute bine chiar şi de-a doua tinereţe, care păreau să împartă un tabiet drăguţ, o întâlnire săptămânală la o cafea în localul preferat. Şi sărind din Dublin într-un orăşel mai apropiat, oriunde în România de altfel, încercăm să găsim două prietene vechi cu un obicei asemănător. Şanse aproape nule. Vom găsi în schimb femei obosite, care după ce au trecut de o anumită vârstă toate şi-au tuns părul scurt—puţine pentru că le avantajează, mai mult pentru lipsa de efort necesar pentru a-l îngriji—care parcă împart toate aceeaşi garderobă şi cărora nu reuşeşti niciodată să le furi un zâmbet.
Vorbesc de femeile din clasa de mijloc a României, o clasă pe care de multe ori am încercat să o găsesc, dar probabil nu o caut eu unde trebuie; încep să cred că suntem atât de obişnuiţi cu discrepanţele de venit de la noi încât nu mai avem cum să observăm că ceva e în neregulă. Că acele femei au muncit o viaţă intreagă—şi nu doar opt ore pe zi, cu o oră pauză de masă—şi în cel mai bun caz lasă în urma lor un apartament cu două, hai trei camere, care hai să fim sinceri, e lucru mare in zilele noastre.
Dar totuşi, nu destul! Nu vreau să fiu una din acele femei, femei pentru care am un respect profund şi care merită mult mai mult decât un concediu odată la 4 ani la Felix sau la Mamaia. Şi, cu toate că sunt norocoasă şi am un job bun, la o companie care-şi respectă şi uneori chiar răsfaţă angajaţii, mă găsesc de multe ori în postura de a-mi planifica salariul în totalitate încă dinainte să-l primesc, pentru că luna următoare să o iau de la capăt. Nu vreau să îmi iau un credit pentru locuinţe pentru un apartament la ieşirea (sau chiar în afara) oraşului pe care mi-e frică că nu o să ajung să îl plătesc în următorii 30 de ani şi că o să-mi încarc copiii cu astfel de datorii. Nu vreau să îi văd pe cei dragi mie cum pleacă în alte ţări şi să rămân cu sentimentul că sunt lăsată în urmă. Nu vreau să îmi văd părinţii cum îmbătrânesc şi se chinuie în continuare să muncească în două locuri pentru că eu nu-mi permit să-i susţin când îmi vine rândul. Nu vreau să-mi trăiesc viaţa printre blocuri prăfuite, iar ieşirile la iarbă verde să le ţin printre gunoaie. Nu vreau să-mi încep dimineţile ascultând manele prin autobuz şi ferindu-mă de pipăielile unor burtoşi. Şi, mai ales, nu vreau să-mi văd copiii crescând aici!
Aşadar, în speranţa că sunt printre voi femei mai curajoase sau poate mai realiste decât mine, voi ce ziceţi? Mai stăm şi aşteptăm o minune sau emigrăm?
Fii primul care comentează