Poporul este astăzi în România invocat din ce în ce mai des. El, poporul, vrea ca televiziunea publică să fie redată românilor, poporul vrea democraţie, poporul doreşte alegeri anticipate… Şi puterea, şi opoziţia sunt specialiste în ce doreşte poporul. Pentru unii, el vrea demisia Preşedintelui şi a Guvernului, pentru ceilalţi, acelaşi popor doreşte continuitate şi stabilitate. Mai nou, lozinca preferată, cu variaţii diverse în funcţie de educaţia şi mofturile vorbitorilor, este o reiterare a unui mai vechi element propagandistic: redaţi România românilor! Nu e un slogan extrem de original, el circulând prin spaţii europene şi nu numai, mai ales în vremuri de criză. Nu, însă, originalitatea lui trebuie să ne preocupe acum, ci profunda lui lipsă de coerenţă internă, adâncul său nonsens.
Desigur, atunci când unii şi alţii doresc să redea România românilor, ei înţeleg prin asta predarea la cheie a ţării către popor. Două probleme majore se ridică aici. În primul rând, o înţelegere defectuoasă a democraţiei. În al doilea rând, România aparţine în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură românilor, maghiarilor, evreilor şi a tuturor celor care trăiesc în România în calitate de cetăţeni ai ei. A spune astăzi că cine ştie ce politician nu e român, de parcă acesta ar fi păcatul suprem pe care o fiinţă umană l-ar putea comite, e o puerilitate. De ce? Fie şi doar pentru că România, în ceea ce are ea valabil astăzi, este rodul unor elite care, în mare parte, nu au rădăcini româneşti sau educaţie românească.
Protestele de azi din România sunt, în mare parte, surprinzătoare prin decenţa lor, prin extraordinara imaginaţie cu care se scandează (cele mai multe dintre scandări trădează un nivel înalt de educaţie) şi prin faptul că se concentrează asupra putreziciunii sistemului politic românesc în general. Evident, s-au alăturat pe parcurs şi pensionari militari cu discurs comunistoid, revoluţionari care-şi doresc indemnizaţia înapoi sau fanii unor echipe de fotbal, şomeri eterni şi anarhişti aproape analfabeţi. Dincolo de toate astea, însă, ar trebui spus mai des că în stradă nu se află poporul. Nu acesta e sensul democraţiei. Într-o democraţie, o ţară cu toate sistemele ei se conduce prin delegarea puterii. A reda ţara poporului înseamnă mai exact ce?! Un soi de conducere colectivă rotativă?! În fiecare lună, un cetăţean ar trebui să îndeplinească funcţia de Preşedinte şi un altul ar trebui să fie Prim Ministru?! Poate că, prin tragere la sorţi, fiecare dintre noi ar putea fi parlamentar pentru o săptămână?! Sau, şi mai democratic, am putea îndeplini aceste funcţii în ordine alfabetică?! La ce oare se gândesc politicienii ce rostesc acest slogan? Problema lor ar trebui să fie cum anume poporul poate fi reprezentat. În România, astăzi, este pe deplin reprezentat alegătorul mediocru, fără cultură politică, sensibil la mita electorală. De unde ştim asta? Din calitatea scăzută a discursului şi mesajului politic al celor care au fost aleşi. Dacă indivizi ca Gigi Becali sau Elena Băsescu ajung să fie aleşi, înseamnă, pe cale de consecinţă, că electoratul din spatele lor are acelaşi profil. Unde sunt însă cei care îi reprezintă pe intelectuali? Unde sunt reprezentanţii celor care astăzi manifestă decent şi inteligent în stradă? Cei care sunt astăzi în stradă au, în primul rând, o problemă de reprezentare. Sistemul electoral actual îi lasă în afara ariei de reprezentare.
Nu putem reda România românilor pentru simplul motiv că românii, poporul, nu sunt o personificare monolitică, substantivul acesta colectiv acoperă indivizi de calităţi dintre cele mai diverse. Nu există românul absolut, căruia să i se poată preda cheile cetăţii. În spatele lui Dan Diaconescu, Gigi Becali, Vadim Tudor se ascunde, de asemenea, poporul. Întrebarea este cum facem să reprezentăm mai bine acea parte a poporului care nu se simte confortabil în prezenţa unor asemenea personaje infrecventabile. Şi, mai mult, ar trebui să fim preocupaţi să creăm sisteme care să împiedice alegerea unor nulităţi în funcţii de reprezentare. Soluţia e una singură: crearea unui sistem electoral care să permită reprezentarea celor care astăzi se simt şi sunt nereprezentaţi. În secunda în care clasa politică ar începe să fie populată de persoane precum Mircea Diaconu, Leonard Orban sau Bogdan Aurescu, atunci ar însemna că scopul a fost atins. În secunda în care, în locul discursurilor ezitante, gângave, propagandistice, am avea parte în viaţa noastră politică şi de mesaje şi idei, problema va fi fost rezolvată.
Şi acum, câteva cuvinte despre ideea de român (alt slogan!). Am pornit, deci, de la redarea României către români. Să discutăm metodic, istoriceşte. Kogălniceanu descindea dintr-o familie genoveză, Caragiale are rădăcini greceşti, făuritorul României Mari provenea dintr-o dinastie străină, Mihail Sebastian este evreu…. Elitele româneşti ale Şcolii Ardelene sunt educate la Viena şi Roma, paşoptiştii au, mai toţi, legături cu spaţiul cultural francez, Marii Clasici sunt, cu excepţia lui Creangă, educaţi în Occident. Toţi cei enumeraţi aici au contribuit decisiv la formarea statului român şi la afirmarea culturii române. Şcoala românească de acum câteva secole nu era capabilă să producă elite de una singură, e o evidenţă. Să revenim în actualitate. Klauss Iohannis nu e român, Raed Arafat nici atât. Şi… ce relevanţă are acest amănunt? Mareşalul Antonescu era român, la fel erau şi Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu. Dacă vrem, deci, să redăm România cuiva, de ce am reda-o musai românilor? În logica ineptă a acestui slogan, am fi la fel de îndreptăţiţi să redăm ţara evreilor, austriecilor sau francezilor. Simplul fapt, însă, că un politician gândeşte în aceşti termeni, de parcă România ar fi o minge de fotbal care ar putea fi pasată între unii şi alţii, e suficient pentru a ne face să ne gândim că sursa problemelor este, aşa cum am mai spus-o, lipsa de reprezentare.
Ceea ce lipseşte astăzi în relaţia între politicieni şi protestatari nu e dialogul, ci calitatea lui. Politicienii de azi, în marea lor majoritate, nu îşi înţeleg fişa postului. În locul emiterii unor sloganuri sforăitoare, în locul naţionalismelor deşănţate, ceea ce ar trebui făcut este tocmai o reînnoire a discursului politic. Discursurile celor din stradă sunt, multe dintre ele, infinit mai coerente decât cele publice. Or, asta nu mai poate continua. Când o clasă politică este, de departe, inferioară electoratului care protestează, când reprezentantul e cu mult mai slab pregătit decât reprezentatul, atunci conflictul e inevitabil. Gândiţi-vă doar că la o lozincă extrem de inteligentă precum „vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!” se răspunde cu apelative din zona marginalului, precum „vierme”… Distanţa între omul aflat în spatele primei lozinci şi cel din spatele celei de-a doua e atât de mare, încât ea nu mai poate fi umplută prin niciun fel de dialog. Dialogul are loc în mod eficient atunci când cei implicaţi în el au capacităţi intelectuale apropiate. Cu tot avansul ştiinţei actuale, nu se poate purta un dialog între un delfin şi un şoarece de laborator.
Ovidiu Ivancu
ovidiuivancu.wordpress.com
cel mai tare, cel mai explicit, cel mai transant in argumente si cel mai in masura sa scrie un astfel de articol cap-coada.
dintre toate articolele pe care le-am citit(gandul, ziarul financiar, bussines magazin) acesta este cel mai pur, bine structurat si cu observatii f bn conturate.
bvo Jurnalistule(ca nu stiu cum te numesti-nu te-ai semnat-dar ce mai conteaza?)
Domnul se numeste Ovidiu Ivancu iar articolul este, intr-adevar excelent