Aceasta este evoluţia PDL-ului, partid ieşit din toate tiparele manualelor de politologie, care şi-a croit destinul mulându-se perfect pe „tipicul societăţii româneşti” şi speculând tot ce putea specula la vremelnicii parteneri de drum politic sau la adversarii de moment.
Partidul s-a născut din una dintre cele mai mari lovituri date democraţiei de tovarăşul Iliescu în zilele ce au urmat confiscării Revoluţiei. Confiscare motivată de „vidul de autoritate” creat şi necesitatea instaurării „ordinii publice”. Asta după ce „emanaţii” au semănat haos şi teroare prin metodele arhicunoscute, care au dus din păcate la moartea atâtor nevinovaţi. Întotdeauna, în istorie, aceste victime se numesc victime colaterale. „Marea lovitură” a constat în transformarea la 6 februarie 1990 a FSN-ului din mişcare revoluţionară, anticomunistă şi antisecuristă în partid politic deşi Iliescu promisese public că nu va face acest lucru. Acest moment este actul de naştere al PDL-ului, act în urma căruia tovarăşul Iliescu şi-a asigurat la alegeri 85,07% din voturi, devenind Preşedinte al României. Un act de naştere mai mult decât jenant. Semnul FSN-ului, un trandafir, se află şi astăzi ca simbol al PDL-ului. La prima Convenţie Naţională a FSN-ului din martie 1992, nemulţumiţi de alegerea lui Petre Roman ca preşedinte, grupul de politicieni pro Iliescu pleacă şi fondează Frontul Democrat al Salvării Naţionale – FDSN, ce avea să devină PSD-ul de astăzi. FSN-ul rămâne astfel predecesorul PDL-ului de azi. În mai 1993, F.S.N. fuzionează prin absorbţie cu Partidul Democrat, schimbându-şi denumirea în Partidul Democrat. Partidul era perceput ca puternic de stânga, continuator al defunctului partid comunist. În octombrie 1994 Petre ROMAN mai câştigă o dată preşedinţia partidului cu o moţiune de stânga, intitulată muncitoreşte: „Pentru o noua Românie, a muncii şi a dreptăţii”. Din capul locului Petre ROMAN a creat un partid menit să parvină, fiind recunoscut pentru tragerea pe sfoară şi lipsa de loialitate faţă de aliaţi. Dar şi în interiorul partidului şmecheria era la mare preţ. La depunerea moţiunilor, pentru alegerea preşedintelui, o moţiune avea nevoie de susţinerea a peste jumătate dintre organizaţiile judeţene pentru a fi adusă în Convenţie, ceea ce elimina din start cea de-a doua moţiune. În acest fel Petre ROMAN nu avea contracandidat. Învăţase de la tatăl lui, comunistul Valter ROMAN, meserie, adică cum să-şi elimine din start contracandidaţii. Aşa încât este o formalitate să ia în Convenţia Naţională din februarie 2000 un nou mandat de preşedinte. Moţiunea „Încredere în fiecare – şanse pentru toţi” e bombastică de-a dreptul. În urma declinului partidului, pe fondul nemulţumirilor capilor lui, se organizează un puci care face ca, în mai 2001, Băsescu să-l trimită practic acasă pe Petre ROMAN. Traian Băsescu este ales ca nou preşedinte cu o moţiune intitulată sugestiv pentru orientarea partidului „România puternică – România Social Democrată”. Băsescu îi dă înainte cu social-democraţia, câştigă preşedinţia proslăvind-o, ca apoi să fugă în extrema cealaltă şi să se bată cu pumnul în piept ce om de dreapta este. De altfel partidul era un vajnic membru al Internaţionalei socialiste organizând în februarie 1999 la Bucureşti întrunirea Comitetului Internaţionalei Socialiste pentru Europa Centrală şi Răsăriteană. I-a ţinut ani de zile la respect pe ceilalţi FSN-işti, PSD-ul care nu era primit în Internaţională argumentându-se că erau deja două partide româneşti PDL-ul şi PSDR-ul lui Sergiu CUNESCU, partid istoric. Abia prin înghiţirea PSDR-ului de către PSD, acesta din urmă a putut accede în Internaţională. Preluând conducerea PDL-ului, Băsescu a perfecţionat stilul de a prosti pe toată lumea, aliaţi, adversari, alegători, în atingerea scopurilor de preamărire şi înavuţire. „Băieţii deştepţi”, de pretutindeni, se lipesc ca marca de scrisoare de acest partid ambiţios, în dorinţa lor de înavuţire.
După alegerile din toamna anului 2000 şi ieşirea PNŢCD din Parlament, Partidul Popular European (PPE) nu mai avea un partener reprezentativ în România. UDMR, membru cu drepturi depline, nu era o forţă, menită să asigure legitimitate, recunoaştere şi, de ce nu?, putere pentru viitoarele alegeri. Pentru a înţelege dimensiunea umană şi politică, reamintesc că această familie cu blazon este urmaşul marilor oameni de stat: Adenauer şi de Gaulle, care împreună cu Robert Schumann au pus bazele Uniunii Europene (UE). Corneliu Coposu, singurul om cu viziune din România, afilia încă din februarie 1987, în clandestinitate, PNŢ-ul partidului european. Şi aşa a adăugat CD la nume, pentru a situa formaţiunea sa istorică în curentul european, dominant. PPE conduce de mult timp destinele Comunităţii Europene având cele mai multe locuri în PE.
Sigur că PPE era din 2000 interesată de cele 33 de locuri ale României. Nu putea risca supremaţia de dragul unei vechi loialităţi. Prin urmare, nu putea rămâne fără parteneri într-o ţară pe care ei o pregăteau pentru integrare. E clar pentru oricine că, fără sprijinul PPE, România nu ar fi intrat în marea familie a Uniunii Europene. Traian Băsescu urcase pe val. Fostul preşedinte al PD, socialist la acea vreme, şi-a deschis orizontul şi a speculat oportunitatea de a accede în formaţiunea care conduce PE cu preţul lepădării de doctrina social democrată pe care o proslăvea poporului ca fiind singura aducătoare de prosperitate celor mulţi şi nevoiaşi. PPE, prin tinerii săi politicieni în opoziţie cu seniorii cu principii doctrinare au avut câştig de cauză şi au orientat partidul transnaţional spre câştigarea unor noi adepţi în estul Europei, pentru a-şi menţine suveranitatea în PE. Membru cu drepturi depline în Internaţionala Socialistă din 1999, Partidul Democrat a indicat în mod clar noua sa orientare politică în 2005. Primul semnal a fost la Consiliul Naţional de Coordonare a PD din mai, când s-a decis modificarea statutului partidului, iar Emil Boc a prezentat o moţiune declarată chipurile „populară”. PD avea astfel pregătit terenul pentru a sări dintr-o barcă într-alta. Lucru făcut în noiembrie 2006, cu mai puţin de două luni înainte de aderarea României la UE. Ploile se aranjaseră. Artizanii mişcării fuseseră Sorin Frunzăverde de la PD şi Secretarul general al PPE, Antonio Lopez-Isturiz, un prieten suspect de îndrăgostit de PDL. Referitor la trecerea de la socialişti la populari, a urmaşilor FSN-ului, a rămas celebră declaraţia acestui Louis de Funes al politicii româneşti, deputatul PDL Ioan Oltean, care gândind cu voce tare spunea în zilele migrării: „Începând din această noapte, ne vom culca pe spate cu posibilitatea de a ne întoarce câte puţin şi pe stânga, şi pe dreapta. Important este ca noaptea să fie fără coşmaruri”. Curat murdar, coane Ioane! Dacă ai avut, să-ţi fie coşmarurile uşoare! Rămânea de rezolvat problema doctrinară.
PPE-ul are în componenţa sa partide creştin democrate, creştin sociale (vezi Bavaria) şi conservatoare. Indiferent pe ce parte au dormit, era peste poate ca proaspătul partid ex-socialist, PDL, să fie declarat ca având una din doctrinele din grupul popular european. Şi atunci au inventat ei una: doctrina populară. Ea nu există decât în mintea artizanilor acestui partid care de-a lungul timpului au ştiut să tragă întotdeauna spuza pe turta lor şi să obţină rezultate maxime din nimic. Au înfiinţat chiar şi un institut de propagandă pentru a proslăvi îmbrăţişarea acestei doctrine fantomă, necunoscută decât de inventatorii ei. Fundaţia este denumită sugestiv şi bombastic: Institutul de studii populare – ISP care se autoprezintă ca „Fundaţia Partidului Democrat Liberal, având un rol de think-tank” (sîc!!!) şi care „contribuie la dezvoltarea şi promovarea doctrinei populare în România” (alt sîc). Eu nu prea înţeleg asta cu think-tank-ul, dar poate ne explică domnul ministru Igaş cum stă treaba. S-a dovedit un bun specialist în crearea neologismelor şi a sensurilor lingvistice noi, nepătrunse încă de vorbitorii de rând ai limbii române. De, nu toţi am avut privilegiul de a aprofunda Bacalaureatul la o vârstă matură. Noi l-am făcut la o vârstă când eram mult prea tineri şi proşti. N-am înţeles nimic din el. Partidul se prezintă ca: „partid de centru, republican, cu doctrină populară europeană modernă”. Inventatorii doctrinari de bază sunt: Valeriu Stoica, Sever Cotoi-Voinescu, Cătălin Avramescu (consilier prezidenţial, din iunie anul trecut ambasador în Finlanda şi Estonia), Cristina Trăilă (director ISP). Teodor Baconschi ca fost ambasador la Paris şi viitor posibil candidat la preşedinţia României a intuit mai bine faptul că a îmbrăţişa doctrina creştin democrată dominantă în PPE în loc de a marşa pe o doctrină existentă doar în capul unora poate aduce mai mult câştig. El fondează în octombrie 2010 Fundaţia Creştin-Democrată. Scopul era coagularea în jurul PDL-ului (pentru a compensa prăbuşirea lui în sondaje datorită guvernării catastrofale) a tuturor forţelor de centru şi centru-dreapta, neatrase de USL. Construcţia urma să se cheme, cum altfel decât, Mişcarea Populară. Socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu cea din târg, astfel încât proiectul a eşuat. Trebuie subliniat în acelaşi timp că şi domnul Cotoi-Voinescu a făcut în repetate rânduri valuri, descoperindu-şi subit o nouă vocaţie, cea de conservator, cea de-a doua doctrină din PPE. Pentru a-şi argumenta noile veleităţi decreta: „Studiile sociologice arată că profilul românului e puternic conservator” (sîc). „Şansa dreptei e să ducă un mesaj din ce în ce mai conservator”. Dumneavoastră înţelegeţi ceva? Eu înţeleg că „rămâne cum am stabilit”. Băieţii ăştia se culcă social-democraţi, se scoală ppe-işti, se culcă ppe-işti, se scoală creştin-democraţi, se culcă creştin-democraţi, se scoală conservatori, se culcă conservatori, se scoală populari. Şi populari fiind, după cum zic ei, sper să nu fie atât de populari încât să mai voteze cineva cu ei. Mă întreb şi eu ca şi dom’ secretar general al lor, Ioan Olteanu: după atâtea nopţi cu atâtea transformări oare nu au coşmaruri? Uitându-mă la ei, cred că nu. Din păcate. După cum vedeţi PDL-ul nu duce lipsă de mobilitate în ceea ce priveşte stabilirea noii paternităţi. Dar la un lucru nu au vrut să renunţe în ruptul capului. La sigla fesenistă, trandafirul. De, dragostea dintâi e sfântă. Trandafirul e semnul social-democraţiei şi a fost şi semnul comunismului (trandafirul roşu). Şi semnul Internaţionalei Socialiste este o mână ce ţine în ea un trandafir. Trandafirii reprezintă simbolul partidelor social-democrate din Europa şi din întreaga lume.
Îi trec fiorii pe mulţi ppe-işti când văd la Bruxelles sau Strassbourg pe fundalul prezidiilor unde se află siglele tuturor partidelor membre PPE, o siglă cu un trandafir, cea a PDL-ului din România. Sorin Frunzăverde, drept cel mai bun cunoscător al PPE-ului dintre PDL-işti, a militat în repetate rânduri pentru schimbarea trandafirului şi dregerea busuiocului. A propus înlocuirea trandafirului cu o inimă, semnul însuşi al PPE-ului. Dar nu a avut câştig de cauză. Nu poţi renunţa aşa uşor la semnul care ţi-a adus atâta bunăstare. S-ar putea să-ţi aduci atingere asupra norocului. Unul din isteţii partidului, nu de talia lui Igaş şi a Sulfinei Barbu, dar oricum isteţ, şi anume Cristian Preda a decretat că semnul ar trebui să fie un măr, argumentând că „este un fruct pentru toată lumea şi un semn de sănătate, de deschidere şi de simpatie”. Şi un semn de bunăstare, aş completa eu, având în vedere că o firmă din domeniul IT ce are ca siglă mărul este o firmă prosperă.
Trăgând o concluzie finală asupra acestui partid ce ne guvernează, încă, putem spune că PDL este o struţo-cămilă care iubeşte ghiveciul, cu nume liberal, siglă socialistă şi doctrină autoinventată. Desprins din fostul FSN şi burduşit artificial cu numeroşi traseişti, PDL a fost mulţi ani membru al Internaţionalei Socialiste, a fuzionat apoi cu PLD-ul rupt de la liberali pentru ca mai târziu să intre în PPE (Partidul Popularilor Europeni); unii membri intelectuali au cerut cu insistenţă o clarificare a orientării, în sensul poziţionării ferme ca partid de dreapta, dar votanţii săi au cam fost cei de stânga. Din nefericire, dreapta, necesară ca aerul României, se zbate într-o mediocritate lamentabilă. Putem vorbi nu de o dreaptă autentică, ci cel mult de o dreaptă a stângii… La noi totul e translatat spre stânga. Trecutul nu ne dă pace.
Alin Popa
e bine ca ati lamurit aspectele astea, ca multa lume le-a uitat sau cu nebagare de seama le-a ignorat pur si simplu, fara sa aiba
constrangeri de constiinta
acum ca pntcd-ul e pe marginea prapastiei, neavand nimic de pierdut si cu dorinta de a marsalui in protest corespunzator, pe marcajul drumului electoral, nu pe stanga(pericol de defrisare, avalansa), nici pe dreapta(pericol de a cadea in prapastie), mi se pare un demers de echilibru, corect si foarte bine sustinut pe buna dreptate
daca ai argumente si te pozitionezi intr-un punct fix de a privi si a spune lucrurilor pe nume, niciodata nu e tarziu sa faci anumite dezvaluiri din sfera politicului, din cercuri politice, care vrem nu vrem se intersecteaza de cele mai multe ori(stanga, dreapta, imprejur-inainte mars)