Remember Mărioara Pușcaș. O altfel de vara….

Aripi de curcubeu întind peste creste,

Fur clipe de lacrimi şi vise

Şi mă întrupez, pasăre din humă,

În trup de lumină şi dor, mistuind tăceri…

Nu ştiu dacă e greu sau uşor să vorbeşti despre cei plecaţi printre stele.. Ştiu doar că Mărioara, draga noastră Mărioara, ne-a învăţat o lecţie de viaţă ce sfidează barierele timpului şi spaţiului .. Indiferent unde ne situăm fizic, cei dragi nu vor dispărea niciodată din sufletele noastre.. Ceasul inimilor va continua să măsoare clipele de dor şi amintire.. Toate în jurul nostru ne vor măsura iubirea.. Au trecut 10 ani şi Mărioara e în noi, aşa cum a fost dintotdeauna.. E în seninul după care tânjim când ploaia îşi poartă veşmântul de lacrimi reci peste pământul sterp.. E în apa din fântânile secate de visuri .. E în ştergarul curat pe care abureşte în ţest pâinea caldă.. E pe potecile aninate la streşini de pădure.. E în zborul păsărilor deasupra anotimpurilor ce ascund în suflete tăceri, dureri, speranţe… E în şoapta unui cântec, îngânat în spuza focurilor de seară, la capăt de uitare şi mirare.. E în albastrul lacurilor zgribulite sub creste infinite, atinse de minunea dumnezeirii şi puritatea zâmbetului de copil…E în rugăciunea din bisericile de lemn ale Apusenilor unde doar toaca îşi mai aduce aminte litania unor vremuri demult apuse… E lângă tăurile care se oglindesc parcă fără sens, în faţa unor ochi care nu ştiu întotdeauna să vadă şi să înţeleagă adevărul… E lângă stâncile care se cutremură de dor la fiecare adiere şi fiecare cuvânt pe care ar vrea să ni-l spună, acolo, unde răsăritul se confundă cu apusul şi apusul se confundă cu noi…

E acolo, ca o scrisoare fără adresă, între dărâmături şi deziluzii, un suflet care a rezistat timpului şi care a ştiut cândva să îşi agaţe fiecare speranţă în fire de nisip şi de îndoială, care a vrut, sau măcar a încercat, să concretizeze cumva dorul de zilele în care exista zâmbet.. Îi mai simţim, ca-ntr-o inutilă simetrie, urma paşilor care alergau cândva dintr-un loc în altul, dintr-o eternitate în alta, dintr-un zbucium în altul, în căutare de ceva, nici ei nu ştiau precis de ce, de ceva care se aseamănă, într-un fel, cu normalitatea… Urmele unor paşi din vremea când frumuseţea din noi avea răbdare să construiască şi să-şi împlinească imaginaţia, când aerul de munte ne ţinea parte, când caprele negre ocoleau cu o exactitate ciudată cărările care duceau spre iubirea pe care numai visele ştiau să o umple… Pe potecile vechi, pe care nu mai merge aproape nimeni, aproape niciodată.. Nu mai vrem să pierdem prietenii de altădată, e deja regulă şi nu e cazul să ne facem probleme, parcă nu mai avem răbdare să articulăm fericirea, să ne bucurăm de lucruri mărunte, muntele s-a resemnat, deşi face eforturi să ne ţină aproape de el, în depărtări se izbesc ecouri de dor de orizont, ca într-o frumoasă poveste de dragoste care ar putea să ne facă loc în cronologie.. E frumoasă în continuare nemărginirea, e fascinantă în continuare adierea de vânt, dar tânjim încă după iubirile şi prietenii de mâine… Şi atunci, orbiţi de soarele intransigent, ne aplecăm, puţin obosiţi, puţin speriaţi, să culegem fire de nisip, flori de colţ şi apa sărată a lacrimilor, ca să putem crede că încă mai există iubirile noastre de ieri, de azi , de mâine… Şi ele chiar există.. În noi.. Frumos şi adevărat.. Şi cred cu tărie, că pe potecile vechi, pe care nu mai merge aproape nimeni, ne vom regăsi destinul rătăcit, căci potecile suntem noi.. Iar Mărioara e curcubeul de la capătul speranţei..E poarta noastră spre lumină, adevăr, credinţă..

Adriana Todică