Cine îşi va îndrepta atenţia spre istoria noastră recentă, spre, să zicem, timpul scurs din 1989 şi până acum, va ajunge la aceeaşi concluzie la care ajunsese bătrânul Caragiale în secolul XIX: nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alţii, nici mai aşa, nici mai pe dincolo, suntem doar un aluat… nedospit. Suntem încă neterminaţi. Şi cum nimic nu e mai firesc decât aroganţa aluatului nedospit de a se considera pâine de cea mai bună calitate sau chiar cozonac, aşa şi noi avem adesea senzaţia că inventăm apa caldă şi mersul pe jos. Odată ce aluatul se va fi dospit, vom afla din scripte vechi că atât apa caldă, cât şi mersul pe jos erau acolo încă de dinainte ca noi să le fi inventat. Acum, întrebarea care se pune este: cât timp îi trebuie aluatului să dospească şi, mai ales, dacă procesul de dospire se poate produce fără ca aluatul să facă vreun cât de mic efort în direcţia asta?!
Istoria noastră postcomunistă e marcată de reforme şi contra-reforme. Nu există un singur politician de anvergură care, odată ajuns la putere, să nu-şi fi propus o reformă, cât de mică ar fi fost ea. Nu există nici măcar unul care să fi spus: stimaţi compatrioţi, eu nu reformez nimic, mă voi strădui doar să asigur funcţionarea unui mecanism care există deja, dar care trebuie îmbunătăţit. Sau: dragii mei alegători, eu nu sunt un reformator. Eu mă voi uita cu atenţie la modelele de succes şi le voi copia întocmai!
Apoi, mai e aici şi o lipsă de înţelegere a termenului. Pentru mulţi, reforma debutează cu o dinamitare a ceea ce este, cu o aruncare în aer a fundaţiei. Pe ruinele fumegânde, se va ridica noua construcţie, ca în cântecelul copilăriei noastre: podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa şi l-a luat/ Vom face altul, pe mal în jos/ Altul, mai trainic şi mai frumos. Problema este că, în democraţie, mandatele sunt limitate în timp (şi e atât de bine că e aşa!) şi, chiar să ai cele mai bune intenţii, nu poţi construi mai mult decât o fundaţie. Apoi, vine următorul, pune trotil la baza fundaţiei abia construite şi începe alta. În felul acesta, reformele româneşti nu sunt altceva decât o succesiune de fundaţii. Nimeni nu va ajunge vreodată la acoperiş în ritmul acesta.
Vocaţia lui Manole de a construi nu o mănăstire sau o biserică oarecare, ci un locaş de cult absolut original, cum nu s-a mai văzut în altă parte, este cea care ne îndeamnă la un asemenea efort inutil. Însă, în ceea ce priveşte treburile statului, lucrurile stau cu totul altfel. Dacă în artă valoarea ţine inevitabil de originalitate, în administrarea unui stat tocmai originalitatea este cea care trebuie să lipsească. Un pictor în faţa şevaletului, un poet în faţa foii de hârtie, un regizor în spatele camerei de filmat sau al scenei îşi pot permite să experimenteze, să ofere publicului propria lor viziune. Când, însă, acelaşi lucru îl face un om de stat, rezultatele sunt catastrofale. În ceea ce priveşte buna guvernare, nu originalitatea trebuie să fie calitatea de căpătâi, ci tocmai plagiatul. Plagiatul grosier, fără scrupule. Dacă un lucru funcţionează de ani buni într-o anume societate şi dacă el poate fi aplicat în context românesc, atunci el trebuie imitat fără întârziere. Cu alte cuvinte, în toate domeniile care ţin de buna guvernare ar trebui să privim numai peste gard, să vedem ce şi cum fac alţii şi să procedăm şi noi la fel.
O anume obiecţie se ridică aici. Ea ţine de teoria formelor fără fond, despre care vorbea Maiorescu. Adică, vor spune unii, dacă imităm e posibil ca forma imitată să nu se suprapună unui specific românesc. Disputa este, din nou, pur intelectuală, aplicabilă doar în artă. Căci, concret, dacă importăm formele unei societăţi democratice, fie în educaţie, justiţie sau oriunde aiurea, în cele din urmă aluatul va lua forma vasului în care este obligat să dospească. Cu o Constituţie modernă, Coduri de Procedură moderne, un sistem de educaţie modern, beneficiarii lui se vor adapta inevitabil. În momentul în care vom avea mecanisme democratice solide, importate din ţări în care ele funcţionează, atunci cetăţeanul asupra căruia ele se exercită le va accepta, într-un anume interval de timp, pentru simplul motiv că ele sunt confortabile şi eficiente. A elimina zecile de ghişee inutile, zecile de instituţii inutile, chiar când ele fac parte din tradiţia românească, nu e altceva decât a construi şi dincolo de fundaţii. Primul exemplu care îmi vine în minte ţine chiar de organizarea statului român: o republică semi-prezidenţială în care Preşedintele şi Prim-ministrul se calcă permanent pe bombeurile pantofilor de firmă. Aici nici măcar nu e vorba de un specific, căci renunţarea la Monarhie s-a făcut prin forţă, tradiţia noastră republicană fiind o invenţie recentă, una dintre multele contribuţii dezastruoase ale comunismului.
Cea de-a doua obiecţie, aproape de neluat în seamă, dar din păcate, extrem de prezentă la noi, vine din partea naţionaliştilor. Dacă imităm forme instituţionale de afară, nu înseamnă cumva că ne pierdem specificul românesc? Categoric nu. În primul rând, în materie de bună guvernare, nu există un specific românesc. Statul român modern e atât de tânăr, încât nu se poate vorbi de tradiţie. Iar dacă ţinem neapărat să invocăm tradiţia, ea e mai degrabă monarhică decât republicană. A nu se uita că din şi aşa redusa noastră experienţă de stat naţional, mai bine de patruzeci de ani i-am petrecut contaminaţi de metastazele comunismului şi ale postcomunismului. Aşadar, teama că importul de instituţii, legi şi sisteme democratice ar putea cumva altera nu ştiu ce specific naţional, e în totalitate lipsită de sens. Apoi, specificul naţional, într-o ţară ca a noastră, nu e legat de instituţii. Bicameralismul sau monocameralismul, republica parlamentară, prezidenţială sau semiprezidenţială sunt, în cele din urmă, nu realităţi metafizice, ci pragmatice, birocratice. Or, în materie de birocraţie, mi se pare că orice lucru ce contribuie la simplificarea procedurilor şi la buna funcţionare a lor ar trebui implementat de îndată, fără niciun recurs la tradiţia sau specificul naţional. Unui plătitor de taxe puţin îi pasă că sistemele fiscale sau juridice sunt importate din Statele Unite sau Congo, atâta vreme cât ele dau rezultate.
Aşa, aluatului i s-ar da şansa de a dospi. Pentru aceasta, însă, ar trebui pusă în fundal vocaţia de reformatori a politicienilor români, punându-se accent pe vocaţia lor de imitatori şi continuatori. Putem fi, desigur, maeştri recunoscuţi în materie de construcţie a fundaţiilor, dar mă tem că, în felul acesta, nu vom avea niciodată o casă. Iar pentru a-ţi construi o casă, nu ai nevoie să proiectezi ferestre, uşi, ţiglă sau instalaţii electrice. E suficient să le foloseşti pe cele existente deja pe piaţă. E de preferat să locuieşti într-o casă care seamănă cu a vecinilor decât să îţi petreci iernile dormind pe o fundaţie originală.
Ovidiu Ivancu
Felicitari pentru articol. Ca o gluma, imi aduc aminte de o interpretare a Mioritei, dpdv antreprenorial: ciobanii agresori erau falimentari ca gandire, deoarece oile coborau la vale, deci la iernat. Intrebarea este „cum sa iei o turma de oi pe timpul iernii?”, ai nevoie de furaje, loc de iernat etc, deci cheltuieli. Ideea era sa-l fii omarat primavara, era mult mai eficient. Adevarul este ca ramanii ca neam sunt deschisi unor reforme dar sa nu se schimbe nimic. Nu prea ii intereseaza functionarea sistemelor, doar existenta lor formala, ca posibilitate de argumentare a comoditatii si neimplicarii. Cumva stam langa sistem si il observam fara obiect, doar asa… contemplam. Daca vine cineva si ne intreaba ce rezulta in urma contemplarii, devenim artisti. Brusc.