Dacă aş fi scris acest text înainte de Marile Zăpezi, înainte de demisia lui Boc, înainte de instalarea lui Ungureanu, titlul ar fi fost – „Boală lungă, moarte sigură”. Şi tonul meu ar fi fost probabil lejer, zeflemitor, optimist, în linia pe care cred că mi-am trasat-o în ultimele luni de când scriu pentru publicaţiile lunare din oraşul meu natal. Adică m-aş fi aşteptat ca vocea străzii să spargă coaliţia în Parlament, să ne alegem cu anticipate şi căderea lui Băsescu în 2012, aşa cum cer mai toţi românii.
Cum între timp a nins, Boc şi-a prezentat demisia într-o limbă română îndoielnică şi Ungureanu a fost uns Premier într-o batjocură constituţională şi procedurală incredibilă, azi nu mai pot fi nici lejer, nici zeflemitor şi nici optimist. Voi scrie aceste rânduri într-o notă de alertă, sperând ca măcar tinerii până în 40 de ani care le citesc să înţeleagă că România e căzută în moarte clinică şi, dacă idealismul lor nu o va resuscita, de acolo nu se mai întoarce.
Doctrinele politice şi modelele statale din ultimele două milenii au căutat într-o formă sau alta să atingă idealul democratic, au visat realmente o cetate ideală sau au vândut iluzia acestei „cetăţi” către plebe, pentru a legitima egoismul sau oligarhia. Democraţia, sau idealul democratic, s-au incomodat mereu cu formele ierarhice, cu instituţiile unde a primat nu meritul sau competenţa, ci înălţimea poziţiei ocupate ori dreptul „divin”. Numesc aici doar câteva – Biserica, structurile militare sau poliţieneşti, casele regale, serviciile de informaţii – fără pretenţia exhaustivităţii ori a relevanţei istorice.
Să fiu puţin mai explicit acum. Până în secolul al XX-lea, când Statele Unite au devenit principala putere pe planeta asta, bărbaţi şi femei din Asia până în Europa şi din America de Sud în Africa au fost în proporţie de 99,99 % sclavii unor limitări drastice, care le spuneau că progresul lor social TREBUIE să fie lent, că accesul lor la putere este imposibil, că unii sunt făcuţi să conducă şi să li se pupe mâna, iar alţii, să fie sclavi sau slugi, în varii forme de dependenţă.
Frumuseţea democraţiei este aceea că, într-un climat cu reguli şi ierarhii NECESARE oricărei societăţi, fiecare omuleţ are libertatea sa, poate evolua ori se poate ruina, poate fi prost ori luminat, poate să aleagă unde se plasează împreună cu familia sa ori grupul din care liber este să facă parte. Trebuie să mulţumim pentru această stare de fapt Americii şi tuturor gânditorilor în ale politicii şi socialului din ultimii două mii de ani. Asta, la nivel global.
Nu am cum să fac aici istoria României, aşa că mă voi referi doar la ultimii 50 de ani. Ţara asta a fost condusă nu de Ceauşescu înainte de 1989, ci de comunişti şi securişti, două structuri ierarhice gigantice care au măcelărit prin rotaţie sau simultan elitele acestui neam, ne-au ţinut în chingi de ignoranţă şi întuneric, până când, tot America, săraca, ne-a slobozit puţin în ‘89. După căderea URSS şi a liniei întâi din nomenclatura autohtonă, la putere în România au venit post-comuniştii şi post-securiştii, care şi-au împărţit ţara precum coliva morţilor lor. Adică, în familie.
Infiltraţi peste tot, luând decizii peste capetele noastre, îşi pasează puterea şi instrumentele ei hipnotizând o populaţie tâmpită de jocul de lumini şi culori cu care ne vrăjesc din patru în patru ani.
Singurele momente când pierd controlul sunt acelea când oamenii ies în stradă, şi cer cu voce tare nişte lucruri. Clare. Nu vrăjeli. S-a dovedit de nenumărate ori în istorie că pierd controlul, în ciuda infiltraţilor care sifonează şi încearcă să canalizeze mânia oamenilor. Din păcate, pentru că deţin controlul pe TOATE televiziunile, radiourile şi ziarele din ţara aceasta, reuşesc să clameze orice victorie a poporului şi să o transfere în contul lor, mutând puterea între ei cu sprijinul involuntar al plebei.
Nu vreau să închid într-un ton amar, vreau să îndemn oamenii din generaţia mea, şi pe cei mai tineri, să exerseze protestul, atitudinea, să îşi ceară drepturile, să îşi urle nemulţumirea. Oriunde şi oricând. Dacă ei nu au limite în a ne îndepărta de putere, de ce am avea noi în încercarea de a-i lovi la temelie?
Nu iubesc iarna şi ceea ce se întâmplă de două săptămâni mă face s-o urăsc de-a dreptul! Zăpezile astea nebune au dat răgaz securiştilor şi comuniştilor de peste tot să se regrupeze şi să ne propună nişte carcase triste drept lideri şi vectori ai unei pretinse „schimbări”. Cum pot crede eu într-un şef de serviciu secret, ridicat de liberali şi teleghidat de superiori pe care nu-i văd? Ce Premier e ăsta pentru mine? Nu e o surpriză, îl ştiu aşa din 2007. Când a venit la petrecerea unui prieten comun, liberal, cel mai liberal, undeva pe un lac lângă Bucureşti, echipat într-un training, cu ochelari de soare şi pălărie trasă peste ei, ca să îi dea cadou o carte cu dedicaţie… se ascundea să nu-l vadă Base, că merge cu ofrande la creatorul său, inamicul public nr. 1 la acea oră în această ţară. Nu mă interesează limitele sale istorice sau economice, atâta timp cât le cunosc pe cele caracteriale, umane…
Ce preşedinte de PSD e ăla care leşină în contemplare în faţa unui simulacru de Guvern, menit să perpetueze tarele dezavuate mai sus? Du-te, bă, şi predă-te la Băsescu, onorează-ţi condiţia de sclav! You ain’t shit to me!
Unde e optimismul? Unde e speranţa? Cred că stau amândouă ghemuite sub zăpadă, în casele românilor care nu mai halesc ping-pong-ul acesta cu vieţile lor. Când s-or topi zăpezile, aceşti români pot să demonstreze că au controlul şi pot schimba cu adevărat trebile în ţara asta. Pot trece de la stadiul de populaţie prostită la acela de popor unit. Şi de la popor unit, la naţie meritorie, mândră!
Ce voi scrie peste două săptămâni, ce voi scrie data viitoare? Nu ştiu încă. Democraţia şi oligarhia comunisto-securistă reinventată se vor lupta din nou în martie. Va fi o încleştare epică, români, nu o trataţi superficial! Poate fi o revoluţie mai eficientă decât cea din 1989. Suntem mai mulţi oameni liberi astăzi decât eram acum douăzeci şi doi de ani. Hai, România!
Cornel George Comşa
Excelent!
Hai Romania!
Sincer, am citit cu larg interes, curiozitate si parca nu vroiam sa se termine discursul, ca asa mi s-a parut, un discurs fara margini despre „bunul mers” al clasei politice din Romania, descrierea faptelor si puterii aparent obosite si permanent plictisite, optimismul unora si sperantele altora de a creste temperatura si de a se topi zapezile(ca sa vina inundatiile).
De ce e plictisita puterea, pentru ca sub ea zace un strat gros de zapada cu optimism si sperante ascunse?Aparentele inseala de cele mai multe ori, pentru ca din acest strat gros pot lua nastere niste bulgari micuti dar cu forte universale de speranta si optimism, care ii vor lovi peste nas atat de tare, dar din toate partile, incat ii vor obosi si acoperi ca intr-o avalansa.Si s-ar putea sa mai faca victime colaterale, mai sunt multi alti carmaci de sanii care se dau pe partie, inclusiv aia care organizeaza recitalurile de proteste folclorice, de la baza partiei.
Alcineva nu-i poate opri sau trage la raspundere, nici macar ei intre ei nu pot face lucrul asta, decat prin suflet, prin credinta, unitate, intelect si initiativa fiecarui om convins ca asa nu se mai poate.
Vorba aia a lui Comsa(zicala de om intelept):
„Se poate trece de la stadiul de populatie prostita, la acela de popor unit.Si de la popor unit, la natie meritorie, mandra”
Bvo d-le.Felicitari pentru articol.