Cum să nu?
Cum să nu iubești femeia,
Refugiul nostru permanent,
Când are stil și…vorba-aceea…
Cât de frumoasă e femeia
Vibrează-ntregul continent?
Cum să nu iubești femeia
Pedeapsa noastră nesfârșită,
Esența lumilor și cheia
Atâtor cifruri, potrivită?
Cum să nu iubești femeia
Secvența fericirii noastre,
Eternitatea și ideea
Cauzatoare de dezastre?
Nu chinul facerii, în sine,
Îi țipă-n lumea de celule
Când vii atât de mic în lume,
Ci propriul tău destin, copile.
Cum să nu iubești femeia,
Perfecta noastră alinare,
Când ea e toată gloria
Și lampa nopților polare?
Cum să nu iubești femeia,
Superlativul de splendoare,
Cum să nu iubești femeia,
Misterul viu care te doare,
Planeta regeneratoare?
Zâmbește
Zâmbește crăiasă, atât de frumoasă,
Pe buze sunt eu, cavaler de pământ,
În ochi, Universul întreg ți se varsă
Și dorul din suflet, și duhul din vânt.
Sunt toată iubirea ce vine din stea
Purtată pe aripi, vibrând îndrăzneț,
Și snopul de raze cosite din ea
Să-ți bată la poartă, cu daruri de preț.
Când două minuni le voi ține în mâini,
Ca două preasfinte gutui vinovate
Sau două călduțe și magice pâini,
Preda-mă-voi singur, iubirii visate.
În clipa când ochii-ți vor arde gingaș
Sub gulerul cămășii, a mirare,
În marea lumii eu voi fi vâslaș,
MESTECENI
Mesteceni albi în trunchiuri și în plete,
Himerele pădurii, de cristal,
Fecioare în decorul hibernal
Mereu pe gânduri, triste și discrete.
Ce bolți înnervurate, străvezii,
Aproape transparente balerine,
Prin buclele de gujbă argintii
Zâmbesc necontenit către coline
Și cad în sloiuri lacrimi inimii,
Subțiri ca borangicul dimineții,
Ca pe obrazul blânzilor copii
Mirări din lumânările vieții.
Poate că vor din nou să odihnesc
Să murmurăm ca în copilărie,
Ei, foșnete cu glasul omenesc,
Eu, vorbe desfrunzite-n frunzărie.
Chemarea
Chemarea ta de tânără femeie
Și ochi-ți răzvrătiți fără motiv,
Pe ritmuri colorate de condeie
Le-au scris îndrăgostiții-n portativ.
Fără de chei ciudate, dar în cifrul
Pe care numai eu l-am cunoscut
Îți regăsesc planeta-n echilibru,
În cerul tău albastru din trecut.
Același cod, aceeași lună vie,
Două gutui semețe cu boboci
Și trestia ce leagănă, zglobie,
Un templu viu la care să te-ntorci.
În pacea lui de visuri cu cercei
Și de rotiri prin colbul risipit,
Se mai aprind din când în când scântei
Și-n umbra mea de arbore rănit.
În nopți de gală și de tresăriri
Chemarea ta de doruri, fără ghid,
Mă parfumează greu cu amintiri,
Dar îmi e teamă, ochii să-i deschid.
Îngenunchem speranțe
Doamne, apleacă-ți rănile spre noi
Într-o binecuvântare creștinească
Și palmele, ca două frunze de trifoi,
Rănite-n cuie, să ne ocrotească.
Te-ai vindecat de rănile letale
Și înviat, Te-ai înălțat la ceruri;
Noi ne rugăm, la umbra Crucii Tale,
Să ne salvezi de tulburile vremuri.
Îngenunchem speranțe de credință
Cu flăcări fulgerând în lumânări,
Și de sub cerul viu, cu umilință,
Iubirii Tale adresăm chemări.
Maicuță care-ai plâns pe solul aspru
Și-ai strâns în suflet dragostea cerească,
Suntem în codul roșu de dezastru,
Imploră-ți Fiul să ne ocrotească,
Redându-ne brânduși de primăvară
Ca bucuroși să ținem iarăși sfat,
Să-nconjurăm biserica pe-afară
În rugăciuni, Hristos a Înviat!
06.04.2020 Gheorghe Micle
HRISTOS A ÎNVIAT
Copil, bătrân sau cruce de fecior,
Noi să zâmbim ironic, detașat,
Căci moartea ne rânjește tuturor,
Dar să cântăm Hristos a Înviat!
Trăim porniri de spaime și arsuri
Și-n umbre hâde vremea ne-a purtat,
Dar sănătoși la minte și maturi,
Români, cântați Hristos a Înviat!
Hristos e-n noi, prieteni, nu uitați
De Mielul Sfânt ce s-a sacrificat
Pe crucea nemuririi; Să-i cântați,
Cu dragoste, Hristos a Înviat!
Vin Paștile, români, vă bucurați
Că drumul către cer e luminat
Și-n adevărul dacic să cântați
Sub bolta lui, Hristos a Înviat!
Sunt Paștile și suntem demni, și vii,
Nu disperați, români, că e păcat;
Feciori, bătrâni, nevinovați copii
Cântați în cor, Hristos a Înviat!
Pe dealuri mai dansează lumânări,
Sunt Paștile și clopotele bat,
Românii mei să înălțați cântări,
Sunt Paștile, Hristos a Înviat!
29.03.2020/Apulon
Am spus
V-am spus, dar am rămas cu vorba-n colțul gurii,
Că s-a-ncruntat o primăvară grea la noi,
Dar cu păstori nevolnici, cinici și greoi
Ne sângeră rânjind, în turmă, haita urii.
Ne strecurăm cu pași abia atinși de sol,
Tiptil, să nu stârnim blestemul care doarme,
O turmă tulburată, înscrisă-n protocol,
Citind, cu mintea strâmbă, libretul unei drame.
Nu mai sunt mieii creți să ne aștearnă-n plete,
Cu norii, fulgi de-argint cristalizți ca sarea,
S-o spulbere, sălbatic, în jocuri incomplete;
Privindu-i, râdeau pomii, legănându-și floarea.
Încrezătoare, sfântă, lumina primăverii,
Prin degete ce leagă mistere, ne seduce,
Stârnind călduț sub glie dorința învierii
Și-n noi învie Jertfa în cuie, de pe cruce.
Ne vom întoarce-n lume în arbori și în flori,
Frumoși, curați și buni ca pâinea și ca vinul,
În înșiși noi, și-n cerul ce ne zâmbește-n zori,
Să râdem iar, cu poftă, îmbrățișând destinul.
30.03.2020 Gheorghe Micle
Fii primul care comentează