
M-am nascut primavara, in 1938, intr-un sat din inima Transilvaniei. La diferenta de un an si jumatate s-a nascut fratele meu mijlociu, mezinul vazand lumina zilei doar cand eu implinisem deja 12 ani. Am locuit o perioada la oras, pentru ca acolo muncea tatal meu, apoi, dupa ce s-a terminat constructia casei in satul natal, ne-am reintors acolo. Tata facea naveta in fiecare zi, iar noi mai veneam la oras doar pentru a o insoti pe mama la cumparaturi. Acei ani au fost cei mai frumosi, mai veseli si mai plini de caldura data de o viata linistita de familie. Am inceput apoi scoala, tot in sat, iar cand a venit vremea, parintii ne-au inscris, pe amandoi fratii mai mari, in ciclul gimnazial, la cea mai buna scoala din oras. Pana dadea frigul faceam naveta, dar iarna ramaneam la internat. Totul decurgea normal in familia noastra, salariul tatalui fiind suficient pentru a ne asigura un trai cat de cat decent, iar mama, casnica, se preocupa de copii si de gospodarie. Din toamna anului 1951 nimic nu a mai fost la fel. Tata a fost arestat in miez de noapte, fara nici o explicatie, iar noi am ramas derutati si infricosati, nestiind ce se intampla. O lunga perioada de timp mama incerca mereu sa afle ceva despre tata dar nu primea nici un raspuns. Noi copiii eram lipsiti de prezenta si dragostea paterna, de sprijinul si sfaturile sale, dar si de suportul financiar. Eram prea mici sa realizam gravitatea situatiei, dar nu a trecut mult si ne-am trezit tratati ca niste paria. Primul soc in acest sens l-am avut cand am fost dati afara din internat, in prag de iarna, trebuind sa facem naveta pe jos, cativa kilometri, pe un ger cumplit, pe un drum prea putin circulat si ingroziti de urletele lupilor sau grohaiturile porcilor mistreti. Imi amintesc faptul ca plecam de acasa, cu incaltamintea curata in geanta, la 6 dimineata, si se lumina de ziua abia cand ajungeam la scoala. Mama se spetea muncind, adaugand activitatilor ei de peste zi si munca de barbat, iar noaptea cosea la masina imbracaminte pentru oameni din sat ca sa mai castige un ban, ceea ce, treptat, I-a subrezit sanatatea, ea avand o constitutie foarte fragila. Perioada a fost cumplita si sub aspectul hranei. In acea perioada painea se cumpara pe cartela. Noua ne-a fost retras acest drept, iar paine la liber se gasea extrem de rar. Faceam foame foarte des. Uneori reuseam sa ne potolim foamea prin bunavointa vecinilor, care, avand copii de varsta noastra, intelegeau ce drama traim si li se facea mila de noi. Parintii nostri mai aveau inca pamant, ceva mai putin de 2 hectare, care nu era intru totul fertil, iar recolta trebuia impartita cu statul in functie de suprafata totala a terenului. Ceea ce ramanea era insuficient pentru patru guri. Dupa terminarea clasei a 7-a voiam sa urmez liceul. In acel an nu se dadea admitere, inscrierea facandu-se pe baza de dosar, care cuprindea diploma de absolvire a ciclului gimnazial si o declaratie in care trebuia specificata ocupatia parintilor. Urmarea faptului ca am mentionat ca tatal meu era inchis politic, dosarul meu a fost respins: nu aveam dreptul sa urmez liceul! Din acel moment toate nazuintele mele s-au spulberat si nimic nu mai semana cu ceea ce doream sa realizez in viata. Se apropia inceperea noului an scolar si situatia mea si a fratelui meu era incerta. Voiam sa invat, nu puteam concepe sa raman doar cu 7 clase. Tatal meu era, pentru vremea aceea, un intelectual, el ne invatase ca averea cea mai de pret sunt invatatura si cultura. Ne invatase ca trebuie sa fim corecti si cinstiti, sinceri si mai ales demni. Iar acum, m-am trezit ca mi se inchid usile spre tot ce ar fi trebuit sa reprezinte primii mei pasi in viata, fiind sortita la un trai de mizerie. Fratii tatalui meu, care locuiau la Arad, de comun acord cu mama si pentru a o mai ajuta sa aiba o gura mai putin de hranit, au hotarat sa ma ia la ei, sa ma dea la scoala acolo, doar-doar voi avea mai multe sanse. Au incercat sa ma inscrie la liceul din Arad, dar s-au lovit de un refuz. Au reusit sa ma inscrie doar la o scoala profesionala de doi ani, dar si acolo, sub declaratia ca tata era agricultor. M-am trezit intr-un atelier cu o pila intr-o mana si in cealalta cu o bucata de fier care trebuia prinsa intr-o menghina si apoi pilita. Bobinam rotoare si statoare electrice la orele de practica ce tineau cu saptamana. Era obligatorie salopeta la practica si o uniforma ca de CFR-ist la cursuri. Eram, dintr-o data, un mic muncitor. Ne stranseseram acolo copii din toate colturile tarii. Ne priveam cu suspiciune si curiozitate, tematori in a deschide gura. De abia dupa multe luni am inceput sa avem simpatii sau sa legam prietenii. Si dupa multe tatonari, cu mari retineri, ne intrebam unii pe altii, in soapta:”tu de ce esti aici?”, de parca eram noi insine niste condamnati… Acasa la rude, acestea aveau nevoie si de brate de munca in gospodarie, asa ca, dupa ce ma intorceam de la scoala, eram copilul bun la toate. De la fata in casa, la crapat lemne de foc, batut covoare, lustruit de parchet, etc., trebuia sa platesc cumva pentru bunavointa, grija si adapostul care mi se ofereau. Dormeam intr-o camaruta intunecoasa, fara geam, fara soba sau alt mijloc de incalzire, in care incapea doar un pat de campanie, iar sub pat aveam valiza din lemn in care se aflau cele doua-trei hainute cu care am plecat de acasa… Dupa absolvirea celor doi ani de scoala profesionala m-am inscris la Scoala Medie Electrotehnica din Timisoara, care avea caracter de liceu. Bine-nteles ca tata era tot „agricultor”! Si pentru ca profesionala din Arad nu era recunoscuta, am fost inscrisa, din nou, in anul intai. Deci, iata-ma luand-o de la capat. Stateam in internat iar la sfarsitul saptamanii mergeam la rude la Arad. Eram un copil necajit. Iarna nu aveam ghete. Ma incaltam cu pantofii decupati pe care ii purtasem vara, chiar daca zapada era destul de mare sa-mi treaca de glezne. Doi ani nu mi-am vazut incalzite picioarele, dar nu-i puteam cere mamei bani cand nici pentru paine nu avea. Dupa ce am terminat anul II de liceu, acesta s-a transformat, la randu-i, in scoala profesionala. Deci, dupa patru ani irositi, m-am intors acasa, la mama, fara nici o pregatire serioasa. Fratele meu mijlociu, ramas acasa, a mers la scoala, aproape doi ani, fara a fi inscris, fara a fi notat, fara a primi vreodata note… Era tolerat de profesori sa asiste la cursuri pentru ca il cunosteau si ii respectau seriozitatea, inteligenta si capacitatea de a invata. De-abia dupa doi ani, conducerea liceului, coplesita de vointa unui baiat care nu avea nici o alta vina decat aceea de a fi copilul unui „dusman al poporului” a sfarsit prin a ignora impunerile regimului politic si a acceptat inscrierea lui la liceu, unde a terminat cu note maxime. A continuat insa calvarul pentru ca, la depunerea dosarului pentru admiterea la facultate s-a lovit, in mod repetat, de acelasi zid… Pana cand, declarandu-se si el fiu de agricultor, a fost in sfarsit admis… si amenintat cu exmatricularea cateva luni mai tarziu cand s-a descoperit adevarul.( Doar ca tata era deja liber si, aducand dovada reabilitarii, a reusit sa impiedice o noua nedreptate.) Tata fusese condamnat pentru cinci ani, din care a executat patru. Iar procesul de condamnare a avut loc chiar inaintea eliberarii…! Un proces trucat, cu acuzatii aberante. Venirea tatii acasa, in toamna anului 1955, a fost o bucurie pentru sufletele noastre, dar nu a ajutat prea mult in plan material. Eram cinci personae si nu aveam nici un venit. Doar mama mai castiga, cate putin, din cusut. Tata nu-si gasea loc de munca din cauza stampilei de pe nume. Eu aveam 18 ani si nici o diploma. Cautam un serviciu dar nici eu nu am fost acceptata decat dupa multe incercari, cand un om cu suflet bun a stat paravan intre mine si politruci. M-am inscris, apoi, la liceu, la cursurile serale, unde, pentru a fi primita a trebuit sa dau examene de diferenta la mai multe materii. M-am mutat cu chirie in oras, intr-o camera de 3/3 metri, unde mai locuiau inca doua fete si pentru care plateam o suma mare raportata la veniturile mele, dar era mai bine decat sa fac naveta pe jos, dimineata la 5 si seara, dupa terminarea cursurilor. Mancam o data in zi, iar la serviciu mergeam imbracata in uniforma de scoala din acea vreme. La 21 de ani m-am casatorit, sperand ca voi scapa de greutati, gandindu-ma ca doua salarii fac mai mult decat unul… Dar s-a nascut fiica mea si lucrurile s-au complicat din nou. Ca sa nu raman fara serviciu am reinceput lucrul la o luna si jumatate dupa nastere. De cele mai multe ori fetita ramanea singura in casa. Alergam de cateva ori pe zi de la serviciu sa-i dau sa manance… nu a trecut mult si m-am imbolnavit de nevroza astenica si cardiaca. Nu mai faceam fata ritmului si stresului si, cand fetita a avut 6 luni, a trebuit sa renunt la serviciu. Am fost capabila sa ma reangajez doar dupa doi ani. Obtinusem, intre timp si diploma de bacalaureat, dar sanatatea mea s-a echilibrat doar dupa 10 ani… Asta este biografia reala a unui copil in timpuri de mari schimbari politice. Si mai apoi a unui om care a fost urmarit o viata de lipsa „originii sanatoase”, origine din cauza careia nu a avut niciodata drept de opinie profesionala. Care nu a fost vreodata membru de partid; care nu si-a dorit niciodata sa fie, dar cu siguranta nici nu ar fi fost acceptat…
(Text primit pe adresa redacției)
Fii primul care comentează