Domnitori…monarhi…preşedinţi…

AndronDemersul nostru istoric nu începe de la “daci şi romani”, deşi e în mare vogă să fii, acum, pro sau contra acelor “adevăruri tulburătoare despre daci”, des vehiculate pe internet. El începe odată cu plămădirea statului român modern, adică de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Principatele Române cunosc o revigorare structurală majoră după revoluţia paşoptistă,  “rămânându-ne să mai facem încă două revoluţii, una pentru unitate naţională şi una pentru independenţă”, aşa cum remarca N. Bălcescu, cu o uimitorare previziune istorică! Am pus  Europa “în faţa faptului împlinit”- nu ştiu de ce nu adoptăm, în unele probleme sensibile, aceeaşi politică şi astăzi?- realizând Unirea de la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere ca domnitor al lui Al. I. Cuza la Iaşi şi Bucureşti. A urmat o perioadă extrem de densă în impunerea de măsuri, având ca ţel apropierea României de naţiunile dezvoltate ale Europei. Decalajul decalajul era enorm, în Londra se construiau guri de metrou, iar noi eram la stadiul de desfiinţare a clăcăşiei! Îi datorăm mult acestui “domnitor al Unirii”, cum este cunoscut Al. I. Cuza. Meritele lui sunt mai presus de orice discuţie, a aruncat “sămânţa înnoirii” de la economic şi până la cultural. A fost previzibilă răsturnarea lui Cuza, dar considerăm că a fost nedemn, sau de-a dreptul ruşinos, modul în care s-a realizat, prin folosirea forţei şi în plină noapte de 10-11 februarie 1866. Nu degeaba afirma M. Kogălniceanu că “atâta timp cât ţara asta va avea o istorie, pagina ei cea mai luminoasă, este pagina lui Al. I. Cuza”! Complotiştii, în frunte cu Ion C. Brătianu-poreclit “Vizirul”-trebuiau să salveze Unirea şi să aducă un factor de stabilitate în ţară. Pe scurt, aşa s-a ajuns la venirea ca domnitor al ţării, al lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. A fost o reuşită deplină, acest prinţ german, fiind “un bun român” în lunga-i lui domnie de 48 de ani. O a doua previziune a lui N. Bălcescu s-a îndeplinit în anii 1877-1878, când ne proclamăm şi ni se şi recunoaşte Independenţa ţării! În atare situaţie, Carol îşi ia titlul de Alteţă regală şi apoi de Rege în 1881, “nu pentru mine personal dobândesc acest titlu, ci în folosul ţării mele îl iau”, remarca sugestiv tânărul monarh! Aşa ajungem o ţară cu un regim monarhic constituţional, bazat pe prima noastră Constituţie din 1866, de inspiraţie belgiană. Acest regim se consolidează şi în timpul regelui Ferdinand I „Întregitorul”, care a condus ţara în spiritul respectării Constituţiei „Unificării” din 1923. A urmat fiul său, controversatul rege Carol al II-lea, ce a respectat regulile jocului democratic până la 1938, când le încalcă în mod grosolan, prin impunerea unei noi Constituţii -de tip totalitar- elaborate de celebrul jurist Istrate Micescu. Practic, în istoria noastră începe o perioadă lungă de regimuri dictatoriale. Mai permisiv al lui Carol al II-lea, apoi unul militar impus de generalul Ion Antonescu, până la 23 august 1944. Mijeau deja „zorii roşii” ai comunismului de tip stalinist. Tânărul rege Mihai I nu a avut nicio şansă – în condiţiile geo strategice de atunci- să se opună. Supus unor presiuni morale – întemniţarea şi chiar uciderea a 1.000 de studenţi promonarhişti – regele a abdicat la 30 decembrie 1947. Calea stalinizării totale a ţării era larg deschisă .Se ajunge, astfel, la un regim republican, dar fără preşedinte!!! Titulatura era de R.P.R., în frunte cu primul-secretar al P. M. R., din februarie 1948 şi până în martie 1965, fostul P.C.R. a luat această titulatură, ca mijloc ieftin de propagandă în rândul poporului! Abia succesorul lui Dej, Ceauşescu, introduce funcţia de preşedinte al ţării în 1974. Desigur, este ales cu o unanimitate de peste 99%!!! Într-un fel sau altul, de atunci sau după controversata revoluţie din decembrie 1989, se poate vorbi de un regim prezidenţial în ţara noastră. Se pune des întrebarea, ce formă de guvernământ se pliază mai bine pe istoria noastră,  monarhia sau republica? Greu de răspuns. Cei care totuşi răspund, suferă de un subiectivism care irită, fie de-o parte, fie de alta. O scurtă remarcă:  am fost întrebat, de mai multe ori, despre cum văd eu, ca profesor, relaţia dintre mareşalul Ion Antonescu şi regele Mihai I, precum şi rolul lor în istoria noastră. Am răspuns simplu: amândoi au fost nişte URIAŞI ai istoriei noastre, păcat doar că au fost…contemporani! Am punctat, foarte succint, cum s-a ajuns de la domnie, trecându-se prin monarhie, la un regim prezidenţial. A fost un parcurs istoric extrem de complex şi agitat, care a marcat însăşi evoluţia poporului nostru în peste 150 de ani de devenire  şi transformare. Rămâne în sarcina istoriografiei noastre să scrie, „fără ură şi părtinire”,  continuarea Tratatului de „Istoria românilor”  apărut sub egida Academiei Române, care se termină cu vol. al VIII-lea şi anul 1940. Credem că este inadmisibil ca din 2003, anul în care s-a tipărit volumul cu pricina, să nu mai apară un volum, sau mai multe, care să trateze istoria noastră de atunci şi până în preajma zilelor noastre. Sigur, interese de tot felul, împiedică acest demers. Este de-a dreptul inacceptabil, ca popor, să nu avem o astfel de lucrare. Eu aş pune-o, ca importanţă, pe acelaşi nivel cu simbolurile naţionale: Imnul, Drapelul, Stema, Ziua de 1 Decembrie… Ca slujitori ai Muzei Clio avem nevoie de puncte de vedere oficiale, de argumente solide în a aborda şi analiza aspectele extrem de delicate ale acestor ani. Altfel, ajungem să „digerăm” o literatură istorică livrată pe tarabe şi scrisă de autori cu veleităţi de istorici şi care, adesea, viciază însăşi esenţa istoriei noastre.Ne complacem într-o „bălăcăreală” continuă, uitând că  NU avem dreptul de a ne juca de-a scrisul istoriei neamului. Poate să se ajungă la o alterare a acesteia, ce nu va mai putea fi remediată niciodată pentru cei care vin după noi…

Profesor Nicolae Andron

Despre Redacția ProAlba 31300 Articles
Contact: office@proalba.ro | 0740.430.128

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată


*