După aproape 18 ani (întrerupți o singură dată, pentru scurtă vreme) de presă, anul ăsta am renunțat. Am făcut-o ușor, fără regrete. Eram suficient de sastisită și nemotivată în ultima vreme. Știam că se va întîmpla asta, aveam în plan, dar lucrurile s-au precipitat și am fost nevoită să fac asta subit. A fost unul dintre lucrurile foarte bune întîmplate anul ăsta. Pentru prima dată nu mai muncesc pentru altcineva, ci pentru mine și viața mi s-a rearanjat neașteptat în zona profesională, permițîndu-mi să fac ce îmi place în termenii mei. Nu spun că nu voi mai face jurnalism de vreun fel niciodată – cumva, mai am mulțime de tangențe și acum în zona asta – pentru că de cîte ori spun niciodată Dumnezeu își rîde în barbă și imediat după, de mine. Celor 18 ani de presă am să le mulțumesc pentru mare parte din ceea ce sunt azi ca om. Am învățat și trăit enorm acolo, pe teren, lucruri cu care, în mod obișnuit nu prea ai de-a face. Azi m-am trezit cu gîndul ăsta în cap, că au fost vremuri în care, din cauza contextelor de tot felul, mi-a fost rușine să spun că sunt jurnalistă, că lucrez în teve. Meseria asta a căpătat tot felul de conotații, aproape toate negative. Mă distrează de mor cînd văd cîte vreo fătucă care a scris la reviste pentru femei rețete de înfrumusețare și de flirt cum se dă jurnalistă. Oricum, datorită tehnologiei și apariției internetului, lucrurile s-au schimbat enorm în ultimii 10 ani în presă. Ce altădată documentai cu piciorul, zile în șir, azi e la un click și un copy-paste distanță.
E o meserie teribil de grea. Mîncătoare de viață. Te uzează. În 18 ani, am învățat să fac și am făcut cam tot ce se putea în zona asta: teren, producție, editare, packaging, transmisiuni live, știri și emisiuni, reportaje, campanii. De cînd mă știu, mă lovesc încontinuu de prejudecata asta, că a lucra la televizor e ceva foarte fancy, te duci cîteva ore pe zi și te machiezi frumos, citești un prompter și apoi pleci acasă. Îți trebuie niște meclă, să dai bine pe sticlă și capacitatea de a intona frumos ce curge pe prompterul ăla. În creier poți să nu ai nimic, nici nu îți face trebuință. Am primit zeci de mesaje de cînd scriu public de la oameni care îmi spun exact asta: păi eu credeam că erai una proastă, de la televizor. No shit!
De fapt, jurnalismul ăla, pe care l-am învățat și făcut eu cu pasiune aproape două decenii, înseamnă enorm de multă muncă. Muncă pe care nu mulți oameni ar fi dispuși să o facă. În niciun caz „jurnalistele” care scriu despre glossuri și rimel. Înseamnă sute de nopți în care am dormit cu telefonul pe pernă și în care m-am îmbrăcat, uneori și de trei ori în aceeași noapte, în mai puțin de trei minute și am plecat pe teren, să filmez vreo catastrofă mai mare sau mai mică. Mi s-a întîmplat să trag doar un pantalon peste pijama și să fug ca o descreierată, căci nu aveam timp de zăbovit cu fleacuri din astea cum ar fi să mă îmbrac. Iar după ce filmam știrea, o trimiteam la centru, decupam și scriam, ca să fie gata pentru jurnalele de dimineață. Uneori mai prindeam o oră-două de somn. Dacă eram foarte norocoasă, dormeam chiar o jumătate întreagă de noapte. Iar a doua zi nu rămîneam să dorm acasă, ci mă duceam iar la job și trebuia să fiu fresh, de dat la televizor. Înseamnă sute de weekenduri în care am alergat fără oprire, în timp ce alții se odihneau și distrau – da, sute, căci aveam unul sau două weekenduri libere pe lună, în cele mai bune cazuri. Înseamnă program “flexibil”, adică 12-14 ore de muncă pe zi. Anchete, ore lungi de așteptare în fața instituțiilor și pe la uși, luptă cu oameni și cu sistemul, oboseală extremă. Înseamnă să fii martor la întîmplări teribile, să vezi clădiri și ființe cum îți ard sub ochi, umplîndu-ți mintea și hainele de fum și funingine, înseamnă să vezi oameni morți în ipostaze cumplite, spînzurați, uciși, cu capetele rostogolindu-se pe asfalt, îngropați în pietre ca franțuzoaica aia prinsă de viitură în Hornul Mare – cumplit de frumoasă, răvășitor cadavru, goală și însemnată de loviturile bolovanilor care o omorîseră – explozii, carnagii, case și oameni acoperiți de ape sau zăpezi, crime stupefiante și violențe inimaginabile asupra femeilor, a copiilor, a bătrînilor. Spectrul uman, în întreagă splendoarea și mizeria lui, desfășurat într-o poezie a imaginilor care te modifică esențial și definitiv. Îți sapă tranșee în creier.
Citește continuare pe acestblogdenervi.ro
Fii primul care comentează