Când mă aflu departe de țară, în locuri unde nu speram să ajung vreodată, nu mă mai gândesc la țara mea. Prea puțin din ce oferă azi, România, mă face să-mi fie dor de ea, să depășească granițele și să „bată” în frumusețe străinătatea. Ei bine, există excepții. Iar una dintre ele e Iezerul Șureanu. Din Munții Șureanu. Poftiți de-l vedeți.
De altfel, e primul loc care-mi vine în minte, când sunt întrebat ce recomand pentru o călătorie în județul Alba. Chiar dacă e departe de șosea și durează până ajungeți acolo, chiar dacă veți înjura pe ultimii 20 km de drum, sărind dintr-o groapă în alta, chiar dacă n-aveți ce face la iezer, decât să-l admirați, să-l pozați și apoi să vă întoarceți acasă, totuși Iezerul Șureanu e obligatoriu pentru turistul român. Mai ales pentru turistul atoateștiutor, care crede că a văzut destul și că nimic nu-l mai poate surprinde.
Ca să vedeți lacul, trebuie să treceți prin curtea Cabanei Șureanu, unde pun pariu că tot sudul Ardealului și-a făcut concediul, o dată în viață. Însă e puțin derutant, ba chiar iritant pentru unii faptul că tre’ să treci prin ograda cabanei (cu parcare închisă, nota bene, cabana aparținând Armatei) ca să ajungi la rezervație. În sfârșit, micul disconfort și confuzia că n-ați ajuns unde trebuie, ci într-o curte, se evaporă rapid, pentru că poteca spre iezer vă rupe de orice detaliu lumesc și vă duce într-o zonă de rai natural, fără fisuri, fără minusuri. Cărarea spre lac urcă, apoi coboară, apoi iar urcă și coboară, trece peste rădăcini de brad, pe sub cetini și vă duce la malul iezerului, unde veți găsi o băncuță și o masă, amândouă parcă la fel de vechi ca și iezerul.
Citește mai mult AICI.
Text și foto: Florian-Rareș Tileagă
Fii primul care comentează