Per pedes printre amintiri

Când vine iarna cu cerbii şi cu tăcerile ei, când sufletul îşi caută frumuseţea în dorul pădurilor de brad şi nopţile picură poveşti în munţii încrestaţi pe răbojul toamnelor noastre, privim pentru o clipă în noi ca să ne desluşim chemarea… Ne caută foşnetul pădurilor şi ecoul prelung al genunii, răsăritul lunii când bruma arginteşte firul ierbii şi prima zăpadă aruncată stingher peste umbra tăcerilor adunată-n căuş de deal… E vremea plecărilor… Ne-aşteaptă colbul drumului, fânaţele strânse sub tâmpla gânditoare a unei păduri şi zvonul stelelor strecurate-n dimineţi ceţoase sub năframa munţilor… Ne-aşteaptă nemărginitul şi fiorul lungilor peregrinări… Şi plecăm… Plecăm per pedes pentru că ne dă ghes dorul de ducă, pentru că plecările fac parte din fiinţa noastră ca o necesitate vitală, absolută, ca aerul sfânt sorbit din templul Muntelui şi pentru că aşa ne-a învăţat Mărioara…

Ea a fost cea care a adunat o mână de drumeţi şi le-a desferecat tainele înălţimilor în sintagmele prieteniei; le-a astâmpărat foamea de spaţiu şi i-a învăţat abecedarul neştiut al munţilor; le-a sădit în suflet crezul în puritate şi durabilitate. I-a învăţat că per pedesul înseamnă ieşire, ieşirea şi intrarea în înalt, înaintarea printr-un ţinut al frumuseţii şi perfecţiunii, către o ţintă miraculoasă, jinduită cu ardoare. Mărioara a fost drumeţul, omul nădăjduirii fără margini, omul iubirii şi al speranţelor, cartea de vizită a neostoitului suflet pribeag prin anotimpuri şi visări. E cea care, săptămână de săptămână, a străbătut poteci de munte, le-a desfăşurat pe harta amintirii, ca să le adune apoi în podişul alpin al sufletului ei. E cea care, cu miraculoasa putere a dragostei, a descifrat necuprinsul, a sfidat primejdia şi a înscăunat în locul disperării – speranţa…

Din crezul Mărioarei şi din legământul statornic al unor tineri entuziaşti s-a născut Albamontul, Per Pedesul şi deviza de suflet „Nu sta degeaba, că degeaba stai”. Mărioara a făcut ca Per pedesul să devină o şcoală a curajului, dar, în aceeaşi măsură, o şcoală a frumuseţii. A frumuseţii naturii şi a frumuseţii morale. A fost şi va rămâne o şcoală a dârzeniei şi a poeziei muntelui, marea carte a omeniei şi cutezanţei.

Per pedesul e dorul de început al Albamontului, e cântecul Apusenilor în prag de primăvară, când tulnicul lui Iancu se tânguie la streşini de păduri şi ecoul lui îşi leagănă dorurile sub suflete de brazi.

An de an, sub semnul primelor ninsori, Mărioara a adunat prietenii de hălăduiri şi i-a purtat prin pădurile şi munţii de pe malurile Arieşului, dăruindu-le cântecul vântului prin tuburile de orgă ale arborilor, tăcerile nopţilor cu lună şi şoapta stelelor în spuza focurilor târzii…

Ne-am călit trupul şi inima în suprema luptă cu muntele şi cu noi înşine… N-am stat degeaba, că degeaba am fi stat! Am învăţat că suntem datori să dăruim şi altora frumuseţea şi visul. Pentru că dorul nostru de ducă va rămâne visul viu al neîntinatelor înălţimi umane, iar Per pedesul- visul alianţei omului cu omul în adevăr şi frumuseţe.

Şi pe răbojul timpului s-au adunat anii de început şi Albamontul şi-a umplut rucsacurile cu gânduri şi amintiri, şi-a adunat munţii mai aproape de inimă şi-a purces spre lume. Şi vor mai trece ani şi munţii vor îmbătrâni şi ei cu o clipă, dar dorul de început va rămâne mereu tânăr pe drumurile marilor îndrăgostiţi.

„Ca bradul mă absoarbe-naltul cer şi cânt cu scorbura când vântul bate, dorm cu tăcerile-n singurătate şi cu ecoul prin coclauri pier…”

Drum bun, Albamont! Drum bun, Mărioara!

„Am trăit în păduri,

Şi acum, iată, mă înalţ şi mă scutur

De frunze uscate, de ploi şi de ierburi.

Mă ridic în lumină şi-n iubire,

Spun adio tăcutelor sihle silvestre,

Spun adio, adio pădurilor…

Şi mă duc mistuindu-mă-n soare…”

Adriana Todică

сайтапрограмма взлома одноклассников онлайн