Viaţa omului medieval nu putea fi concepută în afara lui Dumnezeu şi de aceea, poate nu chiar la nivel instituţional, dar desigur că moral, religia era un factor coagulator, care alături de etnie, dădea acea „forma mentis” a unei comunicări şi solidarizări româneşti şi ortodoxe. Aspectele culturale s-au născut în feudalism din necesităţi pragmatice, de exemplu: clădirile, lăcaşele de cult, obiectele, pentru a fi apreciate şi utilizate, trebuiau să placă, să încânte, iar acest lucru s-a realizat prin artă. Apoi oamenii, instituţiile, statele, trebuiau să comunice, dar nu oral, ci în scris, de unde a apărut practica cancelariilor, cu dieci şi grămătici, dar şi a epistolelor particulare trimise la distanţe destul de mari. Acest tip de comunicare însă, o dată cu extinderea teritoriului şi a competenţelor statale, nu a mai fost suficient, aşa că s-a trecut încet dar sigur, prin invenţia lui Gutenberg, tiparul, la o „cultură a cărţii”, depăşind-o astfel pe cea a oralităţii populare ori culte. Aceste schimbări, insesizabile probabil multora dintre contemporanii lor, au marcat, profund şi ireversibil, spiritul omului medieval, înscris prin aspectele menţionate pe drumul spre modernitate, dar rămânând ancorat în mentalitatea feudală. Apariţia tipografiei chirilice în Ţara Românească a constituit o parte integrantă a fenomenului general european, o ilustrare a lui în plan local şi nu o apariţie izolată, detaşată de dezvoltarea generală a ţării. Ea exprimă într-o formă concentrată nivelul la care a ajuns cultura Ţării Româneşti, marcând totodată revoluţia care s-a produs în toată Europa în domeniul vieţii spirituale, odată cu rapida răspândire a invenţiei lui Gutenberg. Tipografia de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, deschisă în 1508, este, în ordine cronologică, a treia tipografie chirilică din Europa, după cea din Cracovia-Polonia, din 1491 şi cea din Cetinje -Muntenegru, din 1494, a lui Macarie. Domnitorul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508) a avut meritul de a-l aduce pe meşterul tipograf Macarie din Muntenegru, pentru a-şi exercita meşteşugul în Ţara Românească, acesta tipărind în 1508 prima carte, Liturghierul apoi, în 1510, cartea cântărilor bisericeşti – Octoihul, după care a editat Evangheliarul în 1512, toate fiind realizate într-o limbă slavă bisericească, de redacţie medio-bulgară. O carte se tipărea în aproximativ 2 ani, iar hârtia era cumpărată de la Sibiu în topuri mici, de la negustori care o vindeau cu amănuntul, aducând-o din Germania şi Italia. Ornamentele şi o parte din litere au fost sculptate în lemn de meşterii din ţară. Prima carte a apărut la 10 noiembrie 1508, la mai bine de o jumătate de an de la moartea celui căruia îi putem spune „ctitor al tiparului românesc” – Radu cel Mare, epilogul Liturghierului precizând că „s-a sfârşit această carte din porunca preluminatului domn Io Mihnea Mare Voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei…trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie”. Filigranele acestei tipărituri sunt cumpăna în cerc şi pălăria de cardinal, care arată că originea acestor mărci de hârtie era în mare parte italiană sau veneţiană şi că importul ei s-a realizat în mod indirect, prin mijlocirea Transilvaniei şi în special a Sibiului. Marea însemnătate a cărţii rezidă din faptul că a oferit pentru prima dată, într-o formă tipărită, slujbele liturgice în limba slavă, cuprinzând pe lângă cele trei liturghii specifice obligatorii şi unele rugăciuni la sfârşit. Petre P. Panaitescu caracteriza bogăţia ornamentelor din cadrul tipăriturilor printr-un stil „flamboyant bizantin”. Între Liturghier şi celelalte două tipărituri există deosebiri stilistice destul de mari, litera ultimelor neavând supleţea şi fineţea primeia, fiind mai viguroasă şi mai simplă, dovadă că Macarie a turnat alte litere datorită uzurii primelor. După 1512, activitatea tipografică a lui Macarie a încetat, mulţi istorici presupunând că el a fost ales mitropolit, funcţie ce nu i-a mai permis să se ocupe de conducerea atelierului de tipografie. Din păcate însă, în domeniul tipografic, nu a putut să existe o colaborare directă între Ţara Românească şi Transilvania pentru perioada de sfârşit de secol XV şi inceput de XVI, tocmai pentru că, în zona ardeleană, tiparul a apărut ceva mai târziu, la data de 1528. Totuşi, tipăriturile macariene au influenţat pe cele realizate în zona Braşovului de către diaconul Coresi, fiind de altfel copiate ori servind ca surse de inspiraţie pentru majoritatea cărţilor de cult din Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVI-lea. În concluzie, legăturile culturale prin tipar dintre Ţara Românească şi Transilvania au fost de tip indirect, spre deosebire de cele realizate prin intermediul soliilor conduse de dieci de cancelarie, care au interacţionat în mod direct cu autorităţile zonei în care au fost trimise. Sub aspect general, legăturile culturale şi bisericeşti ale Ţării Româneşti cu Transilvania au stat sub semnul şi influenţa raporturilor economice şi politice, primele manifestându-se mai pregnant decât cele confesionale, care au stat sub semnul protecţiei pe care ortodoxia munteană a impus-o a lorsupra unora dintre instituţiile bisericeşti din cadrul autonomiilor româneşti. Odată cu perioada Renaşterii, cultura a început să devină un element important al vieţii unei societăţi în evoluţie şi un factor de mediere al legăturilor umane sau interstatale. Credinţa ortodoxă a fost, la rândul ei, un factor catalizator pentru o afirmare culturală românească, dincolo de particularismele locale ale Evului Mediu. Biserica a trebuit însă să accepte programele culturale ale puterii centrale sau ale elitelor, astfel că, pentru spaţiul medieval românesc, solidarizările culturale şi religioase nu se pot disocia.
profesor Nicolae Andron
Fii primul care comentează