Nu este un strigăt de ajutor. Nici o formă de eliberare de stres. Cu atât mai puţin n-aş vrea să stârnesc milă prin scrierile mele despre suflet. Este pur şi simplu o chestiune de statistică faptul că sper ca, mă car în partea a doua a vieţii să nu mai cunosc cruntele efecte ale singurătăţii fizice, din punct de vedere al planului personal şi nu al prieteniei, de care mereu am avut parte şi cred că voi avea. Aceasta şi nu alta este adevărata boală a mileniului în care trăim. Lipsa corespondentului sufletesc ne ţine într-o rătăcire extenuantă. Singurătatea este un dăunător sufletesc ce ne strică seri, dimineţi, vacanţe, bucurii, sărbători, reuşite, planuri, sănătate şi orice altceva. Ne dezechilibrează din punct de vedere al comunicării, ne face să direcţionăm sentimente în mod greşit şi să facem investiţii sufleteşti proaste. Speranţele sunt mari consumatoare de energie sufletească. „If God has a master plan/ That only he understands…” cam cu acest vers al celor de la Depeche Mode mă consolez uneori. Probabil asta să fie. Un plan care cere sacrificiile lui. Când, însă, preţul este căutarea sau singurătatea sufletească, parcă nu mai este chiar atât de uşor. Şi culmea, am primit în aceşti ani încurajări de la oameni care, într-un fel, erau mult mai singuri decât mine, din punct de vedere intim. Gestionau chinuit relaţii proaste sau brăzdate de cangrena singurătăţii în doi. Când aflau din imediata lor apropiere despre singurătatea fizică, din punct de vedere intim al unui om palpabil, se repliau şi-şi reconsiderau poziţia. Începeau să comunice cu un strop mai bine din acea zi. Nu era nu ştiu ce dar oricum se gândeau la asta, acordau o secundă în plus introspecţiei, de teamă să nu rămână singuri. Mă bucur şi vă mărturisesc faptul că de-asta şi public. Nu de-asta şi scriu, de-asta şi public ceea ce scriu. Vreau să ajut cumva prin semnalele de alarmă pe care le trag şi să fac în aşa fel încât mai mulţi oameni să conştientizeze cruntul pericol al singurătăţii intime. Este oare singurătatea fizică mai apăsătoare decât singurătatea în doi sau decât rătăcirea? Depinde ce structură sufletească ai. Poţi foarte bine să duci pe picioare o singurătate în doi şi să te minţi constant, prin amânări, făcând recurs la amintiri frumoase. E drept, mai este un aspect care poate menţine o stare de singurătate în doi, şi anume responsabilitatea, mila sau exemplul unui conservatorism extrem preluat din familie. Abia acestea sunt cu adevărat gratii care împrejmuiesc natura unui suflet condamnat la resemnare. Sunt oameni care găsesc formule de evadare din propria singurătate. Îşi construiesc alte relaţii şi merg în paralel cu formule sexuale sau amicale, ce suplinesc anumite neîmpliniri. Cumva, în uriaşa naivitate de care văd că nu pot scăpa, tind să cred că societatea înspre asta se îndreaptă. Cred că este cea mai extinsă formulă şi un antidot la nemulţumirile cronice, cauzate de uriaşele aşteptări pe care le avem de la ceilalţi. Este dificil dar se pare că este adevărat. Noi românii suntem şi foarte interesanţi ca popor. Dacă ne analizăm puţin comportamentul observăm că nici nu suntem duşmani pe viaţă, nici loiali desăvârşiţi. În psihologia noastră se frământă o dualitate pe care D. Drăghicescu a analizat-o extins în „Din psihologia poporului român”. Argumentele istorice vin să susţină ideea că suntem un popor oscilant, nestatornic, neîncrezător dar pe de altă parte ospitalier, indulgent (mai ales cu noi înşine), tolerant etc. Pe mine însă mă preocupă aspectele care ţin de cuplu. Caut epuizat, de ce să nu recunosc, o formulă cât de cât suportabilă a intimului propriei vieţi dar încerc să fiu implicat, comunicativ şi în rezonanţă cu toate vieţile din jurul meu şi dacă se poate şi din cercurile doi, trei şi aşa mai departe, formate din oamenii care îmi citesc scrierile.
Mereu a trebuit să fac menţiunea, dacă nu în scris, după câte-o scriere, în mod direct, vorbind cu câte-un cititor, că nu parafarea unei relaţii fizice este în opţiunea mea antidotul singurătăţii. A fost una timp de patru ani şi ar mai fi fost până acum cel puţin încă vreo şase „doamne Predescu” , dintr-un casting mult mai extins. N-am mai făcut paşi atât de hotărâţi dar nici n-am fost aventurier. Asta oricum nu este o chestiune care ţine de opţiune, ci de fel de a fi. Revolta mea provine din nenorocul, căci până la urmă este nenoroc, de a întâlni persoana cu care să rezonezi sufleteşte şi mental. Redundant să mai combat clişeul cu căutarea perfecţiunii şi cu mulţumitul cu puţin. Nu este nici pe departe vorba despre aşa ceva. Din acest punct de vedere pot răspunde că, dacă vrei să fi bine, n-ai cum să te mulţumeşti cu cineva cu care simţi din start că nu ai cum să rezonezi, dintr-un motiv sau altul. Mai simplu, n-ai cum să scazi un anumit tip de exigenţă(faţă de tine însuţi) în evaluare doar de dragul de a nu fi singur. Până la urmă acestea sunt lucruri care se simt şi nici nu trebuie făcută atâta analiză pe tema asta.
Din anumite puncte de vedere sunt nedrept. Ştiu asta. Am avut ani foarte frumoşi, mai ales ultimii. M-am bucurat de oameni pe care i-am cunoscut şi care mi-au oferit lucruri frumoase. Faptul că am sporit exigenţa a fost de bun augur. N-am mai pierdut timpul cu oameni care să mă facă să consum un anumit tip de energie ca să-i înţeleg. Cei care au fost, atât cât au putut, fie că separarea s-a produs din cauza mea sau din a lor, mi-au adus multe clipe de bucurie şi rezonanţă cu care m-am încărcat pozitiv. Cu toate acestea, în pauzele intime şi când spun intim, mă refer în primul rând la sentimentul de iubire, sufăr. Aceste pauze sau perspectiva lor este chinuitoare pentru mine. Incertitudinea în iubire mă face să mă chinui. Sunt un om chinuit din acest punct de vedere. Am memorie bună, chiar şi afectivă şi ştiu foarte bine ce este iubirea. Nu există un sentiment mai frumos. Este supraomenesc, este ceva aproape ireal, într-o legătură extraordinară cu divinitatea, pe care, de câte ori ne enervăm, o blamăm.
Iubirea este de fapt cronicizarea emoţiei numită dragoste. Multă lume sare să spună că de fapt dragostea ţine o anumită perioadă şi apoi dispare. Eu cred că dragostea se transformă în iubire. Probabil la mine şi nu numai la mine, ruptura s-a produs atunci când mi-am dat seama că un anumit tip de dragoste pe care îl simţeam, nu a mai fost întreţinut şi nu a mai avut cum să se transforme în iubire. În rest, cred că fiecare dintre noi s-a îndrăgostit de mai multe ori în viaţă. Alteori am fost doar plăcut impresionaţi de felul de a fi al unui om pe care l-am întâlnit, iar nu de puţine dăţi, din dorinţa de a suprima singurătatea, am început să „vedem” numai calităţi. Probabil că aceasta este şi problema poeţilor, cum bine a surprins Vasile Dâncu la o lansare de carte, că pun lumină acolo unde de fapt nu este şi apoi se miră chiar ei de lumina pe care au pus-o. Când acea lumină nu este întreţinută de căldura sufletească a celui asupra căruia a fost pusă, tot poeţii cad într-o adâncă tristeţe şi „cântă” dintr-o altă perspectivă neîmplinirea în iubire. În concluzie, dragii mei, poeţii nu sunt nici visători, nici nebuni, nici aiuriţi şi nici împiedicaţi, cum încearcă mulţi să-i definească. Poeţii sunt nişte oameni ca oricare, cu mâini şi picioare, cu cap, cu nevoi materiale şi sufleteşti, cu dorinţe şi cu dezamăgiri. Un singur lucru îi diferenţiază de ceilalţi, percepţia realităţii în profunzimea ei. Ca să dau un exemplu mai tehnic, aş spune că au un zum mult mai dezvoltat decât a unor oameni obişnuiţi. Chiar şi latura „tehnică” a statutului poetic, adică pe lângă aspectul care ţine de inspiraţia divină şi de cântecul propriu zis, ingredient decisiv al poeziei, mai există efortul de a căuta cea mai bună formulă pentru a exprima sentimente, vine să confirme autenticitatea unui om de ţinută. Efectele acestui exerciţiu se răsfrâng în absolut tot ce este felul de a fi al celui care este capabil să fie şi poet. Poet nu eşti neapărat toată viaţa. În orice caz, incapacitatea de a te descurca nu este un criteriu ca să fi poet. Cu atât mai puţin constanţa unei anumite stări sufleteşti mai depresive sau rătăcirea constantă. Văd puturoşi care nu scriu poezii şi sunt doar puturoşi, văd depresivi care nu scriu poezii şi sunt doar depresivi şi tot aşa. Poet poţi să fi şi pentru o perioadă scurtă de viaţă, în tinereţe sau la bătrâneţe. Eu sper ca la bătrâneţe, dacă voi cunoaşte această stare, să nu mai fiu poet. Printr-o convenţie, statutul rămâne odată dobândit, nu şi capacitatea. Rafinamentul sufletesc este principala caracteristică a poetului puternic, iar găsirea unui suflet compatibil şi educat, o da, mai ales educat, cu care să-şi împartă viaţa la doi, este o chestiune de mare noroc.
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează