Nu există o şcoală a iubirii. Nu se poate învăţa din lecţiile iubirii, pentru că iubirea este mereu alta iar omul nu va ajunge niciodată să cuprindă toate iubirile. Şi aşa, tot n-ar învăţa nimic, pentru că sufletul îşi va cere mereu, cu sete, dreptul la o iubire care nu poate fi calculată.
Când suferi din dragoste toată lumea, tot universul, se întunecă. Nu mai contează nimic, nici măcar viitorul. Suferinţa în iubire este echivalentă cu o moarte prelungită, cu o tortură în care bolovanul de pe suflet este de granit. Când suferi din cauza acestui drog numit iubire ai impresia că toată lumea te vede. Te simţi ca şi cum te-ai plimba numai printre oameni sănătoşi sufleteşte, care nu au suferit niciodată şi a căror menire este doar să se uite la tine şi să te judece. Iubirea are soarta să fie luată de la capăt cu acea inocenţă cu care îl îngenunchează pe îndrăgostit, iar dacă vorbim de această stare extatică, unică, un fel de revelaţie, trebuie să admitem că nu există leac şi nici alternativă în iubire. Când iubeşti şi faptele de viaţă se întâmplă aşa cum îşi doreşti, îţi vine să plângi de bucurie, la fel cum nesecat îţi vine să plângi atunci când dezamăgirile iubirii te copleşesc. Există o autoritate a celui care suferă sau a suferit în iubire. Ea nu poate stăvili şi nici preveni noi suferinţe. Nu există experienţă în iubire şi nici o dimensionare temporală corectă. Iubirea nu are răbdare şi nu poate fi cuprinsă într-un şablon anume. Cândva am suferit mult din cauza iubirii. Nu-mi pare rău. Acele experienţe m-au transformat într-un fel de care eu, în mod direct, nu mă prea pot bucura. Pentru ceilalţi am devenit, probabil, mai frumos. Poate că scriu reţete medicale pentru suflet în versuri sau poate pun diagnostice sub formă de eseu. Nu îmi dau seama şi nici nu sunt capabil să mă bucur, nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că nu pot. Cine trece prin chinul iubirii devine un Midias, un făuritor de aur, nu unul material, ci sufletesc. Odată înţeleasă înţepătoarea suferinţă a iubirii, n-ai cum să nu-ţi îmbraci în foiţă de aur toate cuvintele. Au fost pe-atunci nopţi în care nu adormeam deloc. Stăteam şi plângeam de dorul femeii pe care o iubeam, nevenindu-mi a crede că vor mai fi zile pe pământ fără ea. Când adormeam şi uitam, eram salvat, oarecum în somnul inconştient al suferindului, care îl salvează deopotrivă şi pe cel care iubeşte şi pe cel aflat în temniţă. Conştient, cea mai mare avere îmi erau cele patru secunde din momentul în care mă trezeam şi până îmi aduceam aminte de suferinţa mea. Mitul persan al fluturelui care din dragoste se contopeşte cu flacăra lumânării poate avea o dublă semnificaţie. Situaţia lui e dilematică şi am mari semne de întrebare dacă nu cumva iubirea este în sine o trăire a unor perpetue dileme. Fluturele n-are de ales atunci când merge spre lumina care se agită pâlpâind a flăcării lumânării. Este peste puterea lui tot acest proces şi devine sclavul uriaşei atracţii pe care iubirea o îmbracă în flacără. Focul îi aprinde aripile încă din momentul în care se apropie de el. Fluturele nici nu apucă măcar să atingă flama iubirii căci deja aripile îi vor fi arse.
Privind din celălalt punct de vedere, suferinţa îl face pe îndrăgostit, care este fragil ca un fluture, din punct de vedere sufletesc, să se îndrepte spre flacără, hotărât să pună capăt durerii sufleteşti. Există o răzbunare a iubirii care se îndreaptă spre cei care nu-i respectă regulile. Rodul ei nu este un dar pentru suferindul în iubire, care nu va afla niciodată despre ea. Iubirea, dumnezeiască fiind, se răzbună în mod natural prin totalitatea proceselor psihologice şi emoţionale care o compun pe toţi aceia care conştient sau nu au făcut ceva împotriva ei.
Cu cât trec anii vorbesc tot mai puţin despre iubirile mele, atât în scris, cât şi în mod direct, apropiaţilor. Numai profunda suferinţă mă poate face să mai deschid câte un nasture de la cămaşa sufletului şi să arăt. De regulă avem tendinţa să ne baricadăm atunci când suferim din dragoste. Interpunem între noi şi ceilalţi un zid în care aglomerăm negaţii şi tot felul de motive prin care vrem să ne ţinem la distanţă de orice contact direct cu tot exteriorul sufletului nostru. E adevărat ceea ce spunea un învăţat al trecutului, căci omul este cu mult mai mult interior decât exterior. Există şi situaţii de răzbunări directe în iubire. Vendete care tind să satisfacă nevoia de a „plăti” interpretarea unor suferinţe, cauzate de către cel care urmează să-şi primească pedeapsa. Acestea se întorc inevitabil împotriva celui care şi le asumă ca soluţie în a-şi ostoi sentimentul de suferinţă. Deşi nu este o regulă, uneori, când am vrut să curtez o femeie sau când am fost înşelat, mi-am dat seama printr-un fapt simplu, pe care noi bărbaţii, în orbirea noastră, îl ignorăm. O femeie protestează atunci când o atingi, într-o pornire de iubire sau pur instinctuală, dacă se simte cu ceva vinovată. Este ca un templu care nu vrea să se lase prihănit de un păgân al poftelor sau dorinţelor. În lanţul atingerilor pe care le acceptă, a mângâierilor, cu greu o femeie admite interpuneri, dualităţi sincere. Naturalul din ea câştigă în faţa autocontrolului şi o determină să ceară să nu fie atinsă, nu pentru că poartă o grijă absentului de care a fost atinsă anterior sau a căruia este, ci pentru ea şi apoi pentru tine.
Maternă, de multe ori, femeia poate să împace mai mulţi bărbaţi, pe care, culmea, îi poate iubi simultan, pentru motive diferite. Bărbaţii nu vor putea niciodată înţelege şi accepta asta. Orgoliul, cu o lance în mână, le-o va lua înainte furios, încercând să zdrobească totul în cale.
Dar ce să zdrobeşti? când motivul tău de război îţi stă în cale fie în neglijeu, fie într-un costum impecabil, avându-şi armele în mintea ta, preţioasele amintiri în care făceaţi dragoste sau vă juraţi iubire, serile în care îi ţineai companie în bucătărie, pentru că ea, mica femeie, vroia să gătească ceva numai pentru tine. Şi atunci, lancea ta de om furios şi orbit de nevoia de a te răzbuna, dispărea şi te făcea să te ghemuieşti ca un copil dezamăgit şi să plângi, să o vrei înapoi şi să-ţi ceri iertare pentru tot ce ai vrut să-i faci. Da, am suferit din iubire! Poate că şi acum, când scriu, sufăr cumplit dar ce contează suferinţa mea în acest context şi în uriaşa ecuaţie a iubirii? Suferinţa mea este o simplă necunoscută pe care eu, după ce voi veţi fi parcurs aceste rânduri, voi căuta s-o descopăr sau nu. Deocamdată tocmai expunerea suferinţei mă salvează şi îmi amână momentul arderii fără de cenuşă. Mi-e, într-adevăr, un fluture naiv sufletul, a cărui zbor, la început, a fost şovăitor, ca apoi să se aşeze decis pe o floare, ce s-a dorit a fi veşnică, o lipire ce s-a vrut contopire totală. Veşnicia florii a fost dată de mintea mea(şi nu o dată). Preţiozitatea florii şi graţia ei, au fost întreţinute de roua mea sufletească, pe care am picurat-o prin lacrimi şi trecând-o prin suflet am încălzit-o.
Poate că aburul care s-a ridicat de pe floare, a luat cu el o doză de parfum, acel parfum pe care numai gâtul firav şi expus săruturilor pătimaşe, a folosit cuiva. Poate că inhalarea lui a înmugurit un suflet şi a sfărâmat o boală. Poate că cineva este acum mai bine sau poate că însuşi Dumnezeu mai face din când în când, experimente din suferinţa noastră. Tu însă ştiai, îţi spusesem, adu-ţi aminte de acele seri, în care preferam să ne predăm unul altuia istorie personală înainte de a face dragoste, alteori ne spuneam după. Mă consolai şi zâmbeai amar, trăgând câte un fum, după care te uitai ţintă în ochii mei şi în loc să mai spui ceva, mă prindeai de încheietură, într-un gest ferm, ca apoi să cobori cu degetele pe mâna, pe care ridicând-o delicat, mi-o sărutai. Spune-mi, iubita mea, la ce ţi-a folosit suferinţa mea?
Flaviu Predescu
Fii primul care comentează